Citeva cuvinte sint complet insuficiente. Teatrul românesc a avut o evolutie sinuoasa dupa 1989: mai intii si-a pierdut spectatorii, sedusi de spectacolul politic, de afirmarea libertatii care se facea in strada, mai apoi a incercat sa recupereze din terenul pierdut. Initial, a facut-o instinctiv, fara sa aiba date precise despre ce pierduse si ce cistigase – ceea ce a facut sa dureze foarte mult aceasta recistigare a publicului –, iar apoi, incet-incet, a facut-o aplicind metodele si instrumentele de lucru ale teatrului din tarile civilizate.
Daca administrativ evolutia a fost una greoaie – si nu e inca terminata, institutiile de spectacol avind nevoie de serioase reforme –, artistic ea a fost una de admirat. Reintoarcerile din toti acesti ani – atit ale regizorilor inca foarte activi, precum Andrei Serban sau Alexander Hausvater, regretatul Vlad Mugur, cit si ale fostelor mari glorii regizorale, astazi profesori respectati, Radu Penciulescu, David Esrig, Liviu Ciulei – au insemnat refacerea unor legaturi pierdute cu generatiile cele mai afectate de regimul comunist. Tinerii artisti au avut cel mai mult de beneficiat de pe urma atelierelor realizate de organizatiile profesionale – Uniter, Ecumest – sau de catre teatre – Teatrul National din Bucuresti prin Centrul „Ion Sava“, Teatrul Tineretului din Piatra-Neamt s.a., in cadrul carora au invatat din experienta marilor valori. Deschiderile spre teatrul european si spre teatrul lumii, fie ca au fost marcate prin turnee ale teatrelor romanesti pe scenele lumii – foarte numeroase in decada ’90, mai rare dupa aceea – sau prin invitarea unor creatori din lume pe scenele romanesti, au asigurat o respiratie necesara si benefica. Iesirea din izolare nu e inca un obiectiv indeplinit, atita vreme cit mai avem inca multe de recuperat la nivelul informatiei, fiindca multe s-au intimplat in teatrul lumii cita vreme noi am fost absenti, „consemnati“ in spatele cortinei de fier, dar sintem pe calea cea buna. Exista in ultimii ani o mai mare deschidere catre dramaturgia contemporana, si chiar catre forme noi de spectacol, fie ele teatru de strada, teatru cu o puternica dimensiune vizuala, pantomima sau teatru-dans.
Care este astazi rolul spatiului in spectacolul de teatru?
Spatiul de joc a fost reinventat constant in teatru, istoria acestuia fiind practic marcata de diversitatea locurilor in care aceasta arta si-a intilnit publicul. De la amfiteatrele grecesti, continuind cu pietele medievale in care se jucau misterele, apoi cu scenele simultane din bisericile medievale in care ritualul sacru prindea forme teatrale, si pina la scena a l’italienne, scena elisabetana si modernele cutii negre. Astazi, dupa multiple experiente in materie de spatii teatrale, rolul spatiului de joc este in continuare esential pentru reinventarea de noi forme de spectacol, pentru revitalizarea productiilor teatrale. Surpriza pe care noile spatii de joc o aduc este adesea oxigenul vital pentru arta teatrului si, in plus, ajuta la apropierea de spectator.
Teatrul se reintoarce in strada, acolo de unde a plecat. Este vorba despre un traseu ciclic, care marcheaza o criza?
Este un traseu ciclic, e adevarat – ultima descindere in forta a teatrului in strada s-a petrecut in Europa dupa mai 1968, cind o serie de artisti francezi au parasit cladirile teatrelor si au inceput sa traiasca din, in si pentru teatru. Teatru ca stil de viata, fenomen inrudit cu miscarea hippie generata de spatiul cultural american. La noi, toate aceste realitati care au schimbat fata culturii moderne au ajuns mult mai tirziu, ca un ecou indepartat. Dupa izolarea de decenii pe care am suferit-o, sintem cumva condamnati sa repetam experientele altora, dar eu una nu cred ca asta e ceva rau, fiindca repetindu-le putem sa le imb ogatim cu propria creativitate, iar rezultatul poate fi unul cu totul special. Iar apropo de criza, s-a teoretizat adesea ca teatrul a fost si este permanent in criza, el a fost nevoit sa se reinventeze ca arta de fiecare data cind era amenintat de inventii mai noi – cinematograful, televiziunea, acum Internetul. In ceea ce-l priveste, cred ca permanenta criza este de fapt un semn de sanatate, de dinamism si de forta de a renaste. Cine n-ar vrea sa dispuna de toate acestea?