Emil Brumaru: Mai sint si giste salbatice!
V.D.N.: Ha, ha, minunat! As vrea sa cunosc, de fapt, o rata salbatica! Mai precis, un ratoi, pentru gulerul sau turcoaz stralucitor de la care am putea invata cite ceva. Tocmai vin de la un interviu. Intreb – la ce trebuie sa renunte un scriitor de proza? La tot! – vine raspunsul categoric. La prieteni, sa nu mai raspunda la telefoane… Reconfortant raspuns, nu te mai simti asa de vinovat. Si am un chef nebun sa incep iar sa rostogolesc un ghem, iar ghemul sa fie mare, sa ma duca…
E.B.: Dar un poet la ce ar trebui sa renunte?
V.D.N.: Sa intreb eu. La ce? La ce renunta, nu pentru ca „ar trebui”, ci pentru ca asa se intimpla?
E.B.: Pai se cam intimpla multe si marunte in viata unui poet! Uite, eu de abia de vreo doi, trei ani am curajul sa zic, da, sint poet, ce naiba! Inainte o spuneam ca si cum as fi marturisit in public ca am sifilis! E netrebnic de la o anumita virsta sa te mai sfiesti de bubele frumoase, dar reale. Cred ca ajuta putin si celorlalti atinsi de maladia asta bizara! Scriitorii nu trebuiesc bagati in carantina, doar ca sa se simta mai bine cetatenii urbei! In fond sint si ei bipezi, platesc taxe si achita facturi, suporta vinzoleala zilnica, fac piata cu multa abnegatie, deschid si inchid lumina cu ajutorul salterului, propaga gripa prin stranuturi intempestive, se vaita de dureri de spate daca stau prea mult la computer, isi beau cafeaua dis-de-dimineata, li-e teama sa nu se blocheze in lift, privesc uluiti la ingerii ce apar printre oameni ca sa amusine femeile trecind regal pe trotuare, au probleme cu ficatul si fiscul, citesc basme cu zmei solzosi si tandri, bat roua in piua, sprijina amurgurile cu sufletul lor devastat de amor, tin herghelii de fluturi in grajduri captusite cu miresme fruste, adapa clipele cu apa moale, colectioneaza portulane pergamentoase si tandari de faianta, ma rog, au o activitate destul de vizibila in cadrul ondulat al „cetatii” unde-si tiriie dinsii traiul mamifer… Poetul creeaza dependenta la nostalgie… Deseori pare inutil chiar si pentru el insusi, darmite pentru ceilalti care pot hali mici si bea bere si fara poeti, in definitiv… Cind molipseste de tristete cite-un cartier intreg, atunci, mda, se pune in discutie problema izolarii lui… printre campanule si brotaci…
V.D.N.: Carantina? Alta decit cea personala, secreta? Cine si de ce s-ar simti mai bine? Oamenii „respectabili”? Si poetul, ca paianjenul, parazitind lenes in pinza lui, asteptind ca pe-o prada vreo sclipire ratacitoare… Sau cum?
E.B.: A, ca sa ma intorc! Dar daca gisca nu vrea sa fie crutata?
V.D.N.: Pai e crutata, vrind-nevrind. Nu-i moarta, dar tot iese cam jumulita dupa scris. La ce bun s-o cunosti? Las-o-n pana ei… Cartea e mereu altceva (ideal e sa fie mai mult) decit omul. Dar mi se pun cam multe intrebari. Eu vreau sa intreb, nu stiu sa raspund!
E.B.: Mi-ai amintit de expresia: „Ce pana mea!“.
V.D.N.: Pai, da, cam asta gigiia si ea la inceput.