Ca manifestare netrucata a entuziasmului, iata un cititor de pe un forum internautic generalist: “O intrebare: stie cineva daca exista vreun site care ofera cartile, in format electronic, scrise de Radu Pavel Gheo? Indiferent daca este gratis sau cu bani”.
Cu ajutorul fragmentelor ilustrative de pe coperta, Radu Pavel Gheo ne prezinta publicul sau. Nu ma refer la un tip standard, tinar, cosmopolit si internautic, in care scriitorul timisorean s-ar recunoaste, nu ma refer la fanii Steaua, nici macar la Catalin Maruta. Scriitorul intelege sa se recomande prin intermediul unui decupaj semnificativ din reactiile genuine ale unor cititori anonimi, care pot fi identificati cu cititorul generic de astazi. Dar este acest cititor unul interesat cu adevarat de literatura, sau e un consumator accidental de text, neinteresat daca textul pe care-l parcurge in format electronic sau pe hirtie e unul literar sau nu?
In Numele mierlei se gasesc 50 de proze, distribuite in cinci sectiuni intitulate LP-uri: “Cotidiana”, “Balcanice”, “Virste si vremi”, “Zoon politikon” si “Pozne”. Cifra rotunda si optiunea pentru limbajul DJ-istic, amintind de cartarescianul Dublu CD, sugereaza o intentie ludica. Prozele de fata se ofera, vorba lui Dan Lungu, “cu amanuntul”, pot fi citite in orice ordine, fie una subiectiva, fie cea data de comanda “shuffle” a programului de ascultat muzica. S-ar zice ca scriitorul renunta, bucuros si postmodern, la autoritatea sa asupra ordinii lecturii si, implicit, si la controlul sensurilor din text. Dar nu e vorba de vreo iradiere semantica scapata de sub control: povestirile sale nu se dispenseaza de univocitatea sensului, ca in cele mai experimentale scrieri ale lui Thomas Pynchon, ci mizeaza pe repetabilitatea aceleiasi lecturi la toti cititorii sai. Povestirile de fata isi invita cititorul la consens si la confort. Acesta poate proceda cu cartea cum crede de cuviinta, poate citi pe sarite, se poate ghida dupa sectiunile tematice sau poate incepe cu titlurile care il atrag mai mult. (Si Gheo stie sa puna titluri foarte sugestive, sa promita o poanta sau chiar sa faca o aluzie literara, pentru gusturile mai subtiri.) Iar autorul spera ca, dupa ce va fi trecut pe “repede inainte” prin citeva sectiuni ale cartii, cititorul se va intoarce, cumintit, si la bucatile pe care nu le-a agreat la o prima vedere, cucerit acum de umorul, dar si de tiparul repetitiv al prozelor, care-i ofera, pavlovian, o secventa umoristica de fiecare data cind se aprinde becul moralizator.
Vocatia lui Gheo de publicist – cunoscuta si admirabila
Privite mai de aproape, textele din “Balcanice” si “Zoon politikon” sint esential jurnalistice, practic niste editoriale narative. Vocatia lui Gheo de publicist, autor de articole “de atitudine” este cunoscuta si admirabila. Si este admirabila mai ales pentru ca nu incearca sa impuna ostentativ un punct de vedere propriu cititorului, ci isi travesteste anecdotic convingerile, mizind pe seductia povestirii. Fireste, rezultatul este tezist. Nu ca n-ar avea si tezismul meritele sale, mai ales atunci cind nu e dublat de retard estetic total. Insa cit timp teza prevaleaza, fie ea si civica si proeuropeana, textul nu are cum sa treaca de un anumit prag. Din punctul de vedere al pragmaticii literare, proza lui Gheo din “Balcanice”, de exemplu, unde “dezbate” teme precum integrarea, coruptia, mitocania nationala si racilele trecutului, nu e cu mult diferita de cea a lui Jean Bart din Datorii pierdute. Anecdota e subordonata scopului publicistic, umorul nu rezulta din situatie, ci din tot felul de aparte-uri ziaristice, din ocheadele aruncate cititorului simpatetic. Povestile sint credibile, curg usor si se uita la fel de usor. Neavind gust pentru apocaliptic sau pentru grotesc, Gheo nu are acces la fantezismul descreierat al lui Alex Tocilescu, umorist care exagereaza pina dincolo de absurd. In schimb, el povesteste fara nici un dramatism peripetiile unei preparatoare hartuite de seful de catedra, o incaierare dintre sateni si calugaritele rapace de la manastirea pusa pe recuperari de paminturi, ratacirea prin Budapesta a unor romani intorsi de la munca, din strainatate. Autorul produce cu usurinta o critica sociala deghizata in parodie fantezista, cam ca in caricaturile lui Ion Barbu din “Academia Catavencu”. Prozele de acest fel isi vestesc morala inca din titlu: Know-how la stina, Cu barometrul la sat (e vorba de ancheta pentru barometrul cultural national) sau Inapoi, acasa, titlu pasunist acoperind o poveste inca mai pasunista despre romanul nepot de italieni care e expulzat din Peninsula de posibile rude care lucreaza in politie.
Mai interesante ar fi sectiunile care refuza afilierea tematica (“Cotidiana”, “Pozne”) si care, mai putin omogene, dau uneori in literatura veritabila. Pe de o parte sint textele fixate intr-o straveche tipologie a prozei romanesti, descinzind din tematica “micului functionar” gogolian si apoi cehovian al lui Rebreanu si Bratescu-Voinesti: Frumos, Mascarpone si nocciola, Legea-i lege sau spumoasa povestire care da titlul volumului, Numele mierlei. Foarte cinematografice, acestea se deosebesc de altele prin practicarea stop-cadrului elocvent, cu sugestia puternica a lipsei de comunicare si poate chiar a lipsei de sens. Stupoarea personajelor in momentul cind sint surprinse de autor le da, pentru o clipa, iluzia volumului. De efect este povestirea Nasol, descriind intr-o maniera intentionat eliptica surpriza unor tineri aflati in cautarea unei distractii erotice si care dau, in locul unei case de toleranta, de un apartament de bloc unde mama “intretine” vizitatorii, tatal incaseaza plata, iar copilul este trimis, convenabil, la joaca. Insa Gheo nu este consecvent in vinarea unor astfel de efecte. Mizerabilismul nu-i place.
Scriitorul “realitatilor”
Mai in largul lui se simte in mica proza absurda care tematizeaza subtil problematica literatura vs. “viata”. Vibratia vietii, Fericit cel care, ca Homer…, Printre salbatici si La o bere sint poate cele mai bune texte din volum, comentind o tema oblica, de maxim interes pentru Radu Pavel Gheo: aceea a legitimitatii fictiunii in fata realului, a gradului de abatere de la verosimil ingaduit scriitorului, a relativitatii punctului de vedere auctorial fata de cel al personajelor. Homer este colaboratorul lui Ulise la fabricarea unei lungi istorii despre ratacirile pe mare ale marelui barbat, aflat in tot acest timp la amanta. Un antropolog viziteaza triburi de falsi “salbatici”, care se folosesc de propriile cunostinte de antropologie pentru a-l pacali pe omul de stiinta si a-i lua camera de filmat si telefonul digital. Un scriitor se decide sa iasa in strada pentru a cunoaste “vibratia vietii”, dar nu aude decit frinturi de conversatii in doi peri. Asta deoarece comunicarea poate fi usor falsificata, literatura poate minti, dar tot ea permite decelarea unui sens din noianul ininteligibil al realitatii.
Cum aceleasi chestiuni sint insistent discutate si de catre Dan Lungu in volumul Proza cu amanuntul, probabil ca intre cei doi scriitori trebuie sa vedem o posibila relatie binomica, de dublu literar. Si intr-adevar, ei ilustreaza cu cel mai mare succes o anumita tipologie a scriitorului roman de astazi. Este vorba de scriitorul “realitatilor”, de “observator”, de cel care decupeaza “feliile de viata”, considerind menirea scriitorului ca fiind in principiu tocmai cea de concurare a realului nu prin impresia de replica totala, la toate nivelurile (balzacianismul, inaccesibil, nu este vizat), ci prin fictionalizarea si “limpezirea” acestuia cu ajutorul fabulei morale. Cu argumente imprumutate din scrierile acelorasi autori a fost alimentata si o dezbatere critica destul de galagioasa acum citiva ani, dar astazi din fericire depasita, cu privire la necesitatea coboririi literaturii “in strada”, a intoarcerii ei “cu fata spre public”. Se afirma atunci ca proza romaneasca era una autista in raport cu publicul si ca singura ei salvare ar fi fost domolirea experimentalismului, renuntarea la ambitia originalitatii creatoare si transformarea scriitorului, din artist, in profesionist. Slava domnului, nu au fost multi care sa cedeze acestei tentatii, dupa cum acei autori a caror scriitura tindea firesc spre o larga comunicativitate si-au luat inima in dinti si s-au asternut pe treaba, cu rezultatele cunoscute. Dan Lungu este un scriitor multitradus astazi, Radu Pavel Gheo are, iata, un incontestabil succes la public. Literatura lor vine in intimpinarea cititorului posibil pe care il ia de oriunde poate, inregistrind reusite considerabile mai ales in convertirea “nehotaritilor” din foarte vasta “marja de eroare” a Romaniei contemporane. Ce e mai interesant, acest cititor nu este cel vizat de catre scriitorii celeilalte directii, de catre, sa zicem, Filip Florian, Bogdan Popescu sau Lucian Dan Teodorovici, care nu au, banuiesc, vreo repulsie speciala pentru forumurile de tip softpedia, dar ai caror cititori au mai multe lucruri in comun decit utilizarea Internetului. Proza acestora din urma, mai putin sau deloc tezista, e prea fascinata de propria capacitate de a genera fictiune pentru a-si mai pune problema confruntarii cu “realitatea”, pe care o modifica suveran prin scris. Pe de o parte, deci, avem literatura care vine in intimpinarea cititorului, vorbindu-i “pre limba lui”, pe de alta, o literatura care vizeaza un palier hermeneutic deja convenit prin traditie si la care cititorii, ca si scriitorii, se straduiesc sa adere.
Nu cred ca publicul lui Gheo este singurul existent astazi in Romania, dupa cum nu consider nici ca literatura “mare” exclude din start o receptare ceva mai hedonista. Alaturi de scriitorii de marca, de marii fictionari ai unei epoci, trebuie sa existe si alti scriitori, de obicei destinati succesului comercial, a caror plaja de adresabilitate este mai larga decit secta simplilor cititori de literatura. Cu putina toleranta – virtute apreciata in toate scrierile lui Radu Pavel Gheo –, vom intelege ca ambele tipuri scriitoricesti sint necesare pentru construirea unui climat literar cit mai larg si mai respirabil.
Radu Pavel Gheo, Numele mierlei,
colectia “Ego. Proza”,
Editura Polirom, 2008