Pe strada imi puneam preventiv castile pe urechi, ascultam melodii cu sonorul la maximum, si nu se intimpla mai nimic dubios (poate doar in afara de senzatia ca sint urmarit de cineva de sus, dar pe-aceasta, la urma urmei, o poate avea orice om obisnuit la un moment dat).
Am verificat mai multa vreme: problema aparea numai acasa. Eram tentat sa-i spun Ralucai, dar parca mi-a fost putin nu stiu cum sa ma duc la ea intr-o zi obisnuita de lucru si sa-i spun senin ceva de genul:
– Iubi, de la o vreme am inceput sa aud clopotei… Tu, nu?!
Nu i-am mai zis, ca sa n-o sperii (la o adica, cind e dragoste la mijloc, se poate trai linga un om care aude clopotei, daca acesta nu insista sa-ti povesteasca de dimineata si pina seara despre ei).
In scurt timp, lucrurile s-au agravat. Am inceput sa-i aud si pe-afara. Prima data, la miezul noptii, cind am ramas fara tigari pe la jumatatea articolului pe care il scriam pentru “Suplimentul de cultura”. Non stop-urile de linga blocul meu erau inchise la ora aia, asa ca m-am dus pina in gara. Am avut noroc, acolo era un non stop care se inchide pe la unu. Si la iesirea si la intrarea in scara blocului, suav clopoteii sunau. Cum sa-i spun asa ceva lu’ Ralu?
Tocmai cind eram pe punctul sa admit ca trebuie sa-mi stabilesc macar o sedinta la psiholog, m-am linistit din senin. Intr-o dimineata, cind sa ies din scara, m-a apucat iar senzatia aia ca ma urmareste cineva de sus. Totodata, am auzit si clopoteii. Am ridicat ochii, hotarit sa-l iau la rost pe ala de sus, sa lamurim cumva problema. Si am vazut, in balconul alaturat apartamentului meu, atirnind niste tinichele din alea indiene sau chinezesti, tuburi metalice, naiba sa le ea, chestii care se lovesc una de alta ca sa produca o atmosfera misterioasa, o muzica imbietor-transcedentala, cind sufla vintul.
Si uite ca au produs-o.