Veronica D. Niculescu: Acum asta e telepatie. De parca ati fi ghicit ce sa-mi ziceti ca sa ma mai invrednicesc si eu sa scriu ceva. Mi-e greu sa ma adun dupa calatoria asta, nu stiu de ce. Ei bine, da, culmea e ca si tata mi-a spus la Timisoara chiar acum o istorioara despre moartea lui Stalin. Dar nu plingea nimeni. S-a ris cu lacrimi. Din pacate, n-o pot reproduce aici integral. E vorba despre un soldat care trebuia sa pazeasca timp de-o noapte drapelele. Te privea Stalin din tablou, n-aveai voie sa rizi, era o tristete… Dar noaptea apar fel si fel de nevoi, si tu nu poti sa pleci de acolo. Si esti singur. Dar e o vaza mare, in care stau proptite drapelele… Oricum, istorioara lui pornise de la o alta a mea. Eu sint de vina, imi asum totul! Povesteam cum in 1990, studenta, am mers cu mai multi colegi sa vizitam Casa Poporului. E a poporului, se striga in reclame. Veniti sa o vedeti. Au fost citeva zile in care s-a putut vizita. Cozi uriase, caldura, ore petrecute pe scari, la intrare, apoi in camerele sufocante, uriase, unde ghizi povesteau in detaliu cum au fost ridicate covoarele cu macaraua, cite tone aveau. Era euforia de atunci, din primele luni de dupa revolutie, aveai senzatia ca gata, acum afli, vezi, intelegi. Dar, uf, ce apasatoare erau toate, ce giumbuslucuri de marmura si ce onduleuri cremoase, ce brizbrizuri dulcege, ce mobila, ce covoare, ce labirint de scari interminabile, ti se facea rau, chiar rau… Insa ramasesera aripi imense ale cladirii inca neterminate, betoane cu mustati de armaturi… Intr-una din acestea m-am refugiat cu o colega, eliberindu-ne de greata… Si de aici a pornit si povestirea tatei, inrudita in mare masura cu a mea.
Cum ar veni, privind retrospectiv, moartea lui Stalin si-a lui Ceausescu a produs in rindul poporului o mare usurare!
E.B.: Eram deja student, cind Hrusciov a facut o oprire in gara, la Iasi, si, se pare, a vorbit multimii. Se intilnise, la Bucuresti, cu Gheorghe Gheorghiu-Dej si se zvonise ca Hrusciov, cam frust in gesturi, ii arsese o palma! M-am dus, dar sufocat de multimea adunata in spatele garii nu am mai stat pina sa apara… Cit despre plinsul la moartea lui Stalin, cred ca era de groaza, din cauza muzicii lugubre, mortuare… Oricum, aveam vreo 14 ani si nu ma prea interesa Djugasvili, insa atmosfera de mister si spaima ne storsese lacrimi la majoritatea pustilor… Lacrimau si profesorii mai tineri… Cei batrini, anticomunisti convinsi, stateau tepeni si seriosi. Predomina frica!
V.D.N.: Frica. Despre ea imi povestea si mama. Si deruta. Era intr-o cofetarie cu tata cind s-a anuntat, probabil la radio. Incremenisera si linguritele in cafele. Foarte diferit momentul de cel din decembrie ‘89, sigur ca nici nu incape comparatie. Doar ca in tolba cu amintiri cele doua stau in sertare cit de cit inrudite.
E.B.: Cam tot in perioada aceea erau mari afise cu Calaul Tito! Nefiind de acord cu Stalin, Tito era prezentat ca un soi de monstru, doar in chiloti, cu un satir mare intr-o mina, de pe lama caruia picura singe pe o buturuga butucanoasa. Pesemne ca pe buturuga aia el, Tito, taia capul oamenilor?! Ma rog, eu asta imi inchipuiam… Iar pe un zid imens, pe linga Posta centrala de pe Cuza Voda, zimbea mustacios Cel mai iubit prieten al femeilor, desigur, Stalin! Iar eu eram invidios ca lui Stalin ii trimit scrisori atitea femei titoase si curoase, de-mi dadeau lacrimile de emotie cind le intilneam zilnic pe trotuare, ducindu-ma la scoala…