M-a impresionat, intr-un film pe care l-am vazut si revazut in ultima vreme cu o placere impardonabila, Cadillac Records, scena (atestata documentar, de altfel) in care Howlin’ Wolf se manifesta drept lider al comboului si se interpune ca un munte de aparare in fata producatorului, cu riscul de-a pierde contractul. Iar atunci, in anii ‘50, pentru o grupare de negri din America segregata, un contract era o adevarata comoara. Altadata, tot Howlin’ Wolf, lovind cu scaunul un proxenet care vrea sa impuste pe oricine, isi scapa chitaristul de la moarte. Gesturi pe care Muddy Waters, de exemplu, nu le-a facut pentru cel mai bun muzicutist al vremii, si-al trupei sale, pe nume Little Walter. Atitudinea poate fi taxata drept egoism artistic, dar si lipsa de curaj. Cert e ca impinge la destramarea “familiei”, cum isi denumeau ei traiul impreuna. (Las deoparte aspectul ca orice familie cu individualitati pregnante, asa cum erau si Muddy, si Walter, se destrama inevitabil, mai devreme sau mai tirziu. Numai familiile dominate de-un spiritus rector, de-un padre padrone, stau ciorchine pe trunchiul celui mai puternic membru, parazitindu-l deseori si sugindu-i toata vigoarea de nu putine alteori…)
Se poate intelege de ce o formatie ca Beatles n-a mai functionat din momentul cind John Lennon a introdus-o in “familie” pe Yoko Ono, resimtita drept corp strain de ceilalti trei. Explicabila din punctul de vedere al lui John, inteleasa si de Paul, George si Ringo ulterior, ingerinta a dezechilibrat mecanismul si-a stricat visul care devenise altceva decit isi propusese. (De-aceea, probabil, a si ramas un vis atit de frumos pina azi.)
De cele mai multe ori, parca predestinat, armonia unei formatii se strica din cauza ambitiei vreunui membru, poate nu cel mai proeminent creativ, de a-si construi “propria cariera solo”, cum se zice in jargonul de specialitate. Rezonabila ca dorinta sagace a unui artist care vrea sa se exprime pe sine fara conditionarea fostilor “tovarasi de drum”, treaba devine ridicola ca regula nescrisa a show-bizului. Se dovedeste si timpita, in destulte cazuri, fiindca individul scos in fata cu forcepsul dispare intr-un anonimat sufocant, dupa vreo citeva “evenimente” regizate. Abia “reintoarcerea” in trupa salveaza un destin, dar nici atunci nu mai e ce-a fost odata. Traseele lui Rob Halford sau Bruce Dickinson sint edificatoare.
Mai exista ceva ce destrama o familie: moartea unui membru. Cind John Bonham a platit cu viata excesele drugs & drinks, ceilalti au incetat sa foloseasca titulatura Led Zeppelin, devenita mit. Dupa ce Ian Curtis a plecat definitiv in lumea fantasmelor sale, colegii au inteles ca se terminase cu Joy Division si-au mers mai departe ca New Order. Insa dupa ce Freddie Mercury a sfirsit, ramasitele “familiei” au facut bani fara jena pe mormintul lui, ba au si pretins ca un disc e… Made in Heaven! Nu zic nimic despre gaselnita cu Paul Rodgers “vocalist” la Queen, ca am niste amici care nu stiu de gluma, darmite de critica!
Exceptii exista, fireste, in amindoua sensurile. Peter Gabriel & Genesis, Fish & Marillion, Ozzy & Black Sabbath etc. Parca le lipseste ceva tuturor, nu?