Maestre Giacomini, va plac interviurile?
Sincer, nu prea mult. Nu ma simt foarte linistit, ma tem mereu sa nu gresesc ceva.
Credeti ca un cintaret are nevoie de presa, de mediatizare, pentru a atinge notorietatea internationala sau sint suficiente inzestrarile sale?
Un cintaret se formeaza in primul rind pe scena. Acolo isi exprima arta, inspiratia si isi pune in valoare darul primit de la Cel Etern. Tot ce e in plus il ajuta: ziarele, televiziunea… Depinde de la persoana la persoana. Eu nu am fost foarte prezent in presa. Vin de la tara si imi plac lucrurile simple, linistite.
Faceti comparatii intre cariera dvs. si cea a cintaretilor tineri de azi? Sinteti genul care spune “pe vremea mea era un pic altfel”?
Da. Ma regasesc in trecut. Prezentul ma sperie si imi fac griji pentru copiii de azi, care intra intr-o lume a grabei. Nu mai e vreme de gindit, de maturizat. Citeodata nu e nici macar vina lor, ci a teatrelor, a agentilor, care se entuziasmeaza pentru o voce, dar nu ii dau timpul de a se desavirsi, de a se pregati bine. De multe ori, tinerii platesc pretul. Le merge bine un an, doi, apoi cedeaza.
Care e cel mai bun sfat pe care il dati tinerilor?
Sa isi puna tehnica la punct e de la sine inteles. Cel mai important insa este sa se gaseasca pe ei insisi. Sa aiba siguranta in ei si sa se increada in alegerile repertoriale pe care le fac. Stiu ca multi vor sa dea cu nasul si acolo, si acolo… Da, o data se poate, dar ei trebuie sa invete sa le spuna directorilor de teatre ce opere prefera, unde pot da ce au mai bun. Tinerii ar trebui sa aiba aceasta forta, acest curaj. Nu e ceva care sa tina de timp, ci o regula universal valabila.Am in iPod acum un mare Trubadur de la Metropolitan din 1982, cu Giuseppe Giacomini, Leontyne Price, Viorica Cortez si Louis Quilico.
O seara dominata de patru zei ai operei. Azi sint mai putini zei?
Cred ca da. Lucrurile se aplatizeaza putin. Pe de-o parte, mi se pare corect. Noi, pina acum citiva ani, am ajuns chiar un pic cam departe in exaltarea anumitor nume si poate am exagerat. Pe de alta parte, e nevoie de divi si dive, pentru ca publicul doreste personaje de care sa se ataseze. Succesul nu vine de la critica, ci de la public. Daca el nu e in sintonie cu artistul, acesta din urma poate sa dea 1.000% din ce are, dar nu va trece. Sint acele seri de gratie care bucura publicul in mod deosebit. Fanii au preferatii lor si ne sustin. Asta e adevarul. Un pic de… divism nu e rau, dar nu facut doar de dragul de a-l face.
Asa ati facut si dvs.?
Eu am suferit mai degraba, in loc sa ma bucur. N-o spun cu invidie, dar a trebuit sa urc treapta cu treapta si sa inghit multe momente amare. Asa a fost sa fie. Erau, pe de-o parte, marii interpreti de opera si, pe de alta parte, marile nume ale operei. Valorile erau un pic inversate. Sigur ca eu ii priveam cu veneratie pe cei care erau stilpii teatrelor: Corelli, del Monaco, di Stefano, Bergonzi. Ei erau divii nostri si modelele de urmat. Apoi a venit si nevoia de publicitate si s-a mai pierdut din valoare.
Ati fost mereu apreciat, chemat si rechemat de teatre pentru vocea dvs. extraordinara de baritenor. Cine a fost primul care a auzit-o si i-a recunoscut valoarea?
Greu de spus… Cariera mea a inceput dintr-o intimplare, aproape un miracol. Eram la tara cu tatal meu si nu ma gindisem niciodata ca as putea studia canto. Visam doar. Eram foarte saraci. Intr-o zi, pe cind eram intr-un autocar care ne ducea la Arena din Verona, am inceput sa cint. Un domn avocat m-a auzit si m-a intrebat cine sint si de unde vin. Asa a inceput tot. M-a ajutat sa imi incep si sa imi continui studiile si asta a fost. Ginditi-va insa ca acel loc din autocar era al sorei mele, care, in ultimul moment, a avut o durere de cap si nu a mai putut merge. Mi-a spus: “Beppi, du-te tu, e totul platit”. Asta e destinul. Am facut Conservatorul la Padova, am studiat, am facut auditii si concursuri. Acestea din urma nu prea m-au ajutat. Cistigatorii erau foarte discutabili. Totul a fost facut pas cu pas, iar afirmarea mea a durat mult. Adevarata consacrare a fost debutul la Metropolitan, in 1976, in Tosca…
Cu Grace Bumbry!
Da!
Si cu Sherrill Milnes, Renato Capecchi…
Dupa actul I, toata lumea a venit sa ma felicite, iar directia teatrului mi-a propus imediat Forta destinului. Am avut o exaltare atit de mare, ca nu stiam daca sa pling sau sau sa rid!
Au urmat alte spectacole de Tosca, Don Carlo, Trubadurul despre care am vorbit deja…
Cu Leontyne Price, o doamna minunata! Stiti, respectul pentru asemenea figuri este respectul pentru arta. Eu, cind stiam ca ii voi vedea pe ei, imi puneam cele mai bune haine. Cind intram in teatru, parca intram in biserica. Era ceva sublim! Aveam niste emotii teribile cind intilneam toti acesti mari cintareti, dar, usor-usor, m-am obisnuit.
De ce v-ati apropiat de repertoriul francez atit de tirziu in cariera dvs.?
Nu e neaparat vina mea. Eram solicitat mai ales pentru repertoriul italian: Forta destinului, Trubadurul, Paiate… Nu prea mai aveam timp sa explorez si alte zone. Mai trebuie spus si ca aptitudinile mele lingvistice nu sint cele mai bune, sint un conservator, un caracter inchis si foarte timid. Da, recunosc si eu ca am inceput prea tirziu sa cint si opere franceze. Am debutat in Samson si Dalila, in Carmen, dar nu am avut timpul de a le aprofunda in mai multe spectacole.
Ati primit vreodata si propuneri pentru repertoriul german sau rus?
Da, pentru cel german. Mi s-a propus ceva la un moment dat, dar nu s-a mai realizat. La inceputul carierei mele am facut Lohengrin, dar in italiana.
Cum se poate ajunge la o longevitate vocala ca a dvs.?
Cu fizicul si cu intelectul. Ideea este de a fi un pic sclavul vocii tale, de a-ti administra cit se poate de bine resursele, de a nu face alegeri grabite. In ciuda repertoriului, care solicita mult de la mine, vocal, intelectual si nervos, am incercat sa alternez perioadele de munca intensa cu o saptamina, doua de relaxare, apoi de la inceput. E important sa iti reincarci bateriile. Important este si timpul pentru a intelege ce ti se intimpla. Inainte, micile crize ale unui cintaret veneau odata la 5, 6, 7 ani. Acum se intimpla cam in fiecare an, pentru ca musculatura se sustine diferit si are nevoie de ajutor. Respiratia e aceeasi, sustinerea e aceeasi, dar musculatura nu mai e cea de la treizeci de ani. Trebuie sa intelegi in fiecare zi si in fiecare ora ce ti se intimpla. Eu studiez si azi, chiar daca nu mai fac teatru 11 luni pe an. Merg doar unde sint dorit si unde imi face placere, deci am mai mult timp sa ma pregatesc.
Eu ma gindeam ca poti ramine om si in teatru, dar la sfirsit ies dezamagit
Va propun acum o serie de intrebari scurte, cu posibilitatea de a largi raspunsurile. Compozitorul pe care v-ati fi dorit sa il cunoasteti?
Puccini. Verdi, sigur ca da, poate si Giordano. Pe Puccini insa il simt. Eu sint crestin catolic, iar gestul de a-ti pune vocea in slujba unui compozitor e ca o multumire adusa Cerului. Daca vocea merge bine, rugaciunea a ajuns unde trebuie. Spiritul puccinian ma urmeaza. Parca orice lucru firesc care se intimpla in viata a fost, mai intii, descris de Puccini. Acolo sint toate crimpeiele sprituale ale vietii normale.
Rolul pe care l-ati refuzat intotdeauna?
Trebuia sa debutez in Ducele din Rigoletto si am avut mai multe propuneri carora nu le-am dat curs. Rolul mi-e antipatic, si nu doar ca tehnica.
Teatrul caruia i-ati putea spune “a doua casa”?
Pare ciudat, dar nici unul din Italia. Metropolitan, Viena, chiar daca mi-a intors spatele in ultimii ani… In Italia ar fi Teatrul din Catania. Toate au fost teatre care luau in considerare si dorintele mele de repertoriu, ce imi venea bine si isi construiau stagiunile astfel. E interesul teatrului sa fructifice cintaretul la maximum, iar cintaretul da ce are mai bun. Viena e mai mult o fabrica care merge de la sine. La Met nu mai cint de foarte multa vreme, pentru ca transferurile erau lungi, aveam familie si prieteni pe care nu voiam sa ii las singuri. Cind m-am decis sa cint doar in Europa, Viena a fost punctul meu de referinta.
Soprana de care v-ati indragostit pentru frumusetea vocii?
Montserrat Caballe m-a impresionat cel mai tare vocal. Ca artista, as cita-o prima pe Magda Olivero, apoi pe Leontyne Price. Vocea insa cea mai dulce, cea mai calda, care a rezonat deplin cu mine, a fost a lui Caballe, o voce splendida, care ma vindeca.
Mezzo-soprana care le-ar fi putut face sa tremure pe aceste soprane?
Cea mai bataioasa, de departe, a fost Fiorenza Cossotto. Era mereu in duel cu sopranele. O urmaream in opere, cauta mereu cel mai bun loc de pe scena de unde sa se auda, incerca sa le puna in dificultate, era rivala cu toata lumea.
Baritonul care v-ar fi placut sa fiti daca nu ati fi fost tenor?
Bastianini, dar nu m-am putut bucura mult de el, si Carlo Tagliabue. Vocea nu era cea mai frumoasa, dar ma misca mult.
Basul care va fascineaza prin somptuozitatea vocii?
Pentru eleganta si seniorie, Cesare Siepi, chiar daca nu a fost un voccione.
Dirijorul caruia ii datorati o parte din succesul dvs.?
De la Metropolitan, James Levine, pentru ca a coincis cu cele mai bune momente ale mele. Apoi, Giuseppe Patane, Lovro von Matacic, care era ca un papa pentru mine… Si Zubin Mehta. Facea lucrurile un pic rutinier, dar respecta cintaretul, te lasa sa iti faci meseria. Mi-aduc aminte de o anecdota: eram la Florenta, faceam Tosca si ajungem la aria E lucevan le stelle. E mult de lucru aici, cu Puccini insusi, dar, mai ales, cu vocea, pentru ca te asteapta o pagina importanta. Mehta lasa bagheta in jos, priveste orchestra si spune: “Voi stiti aria asta. Eu o stiu. Giacomini o stie si el. Sa-l ascultam si sa-l acompaniem”. A fost un moment deconcertant, care mi-a dat multa responsabilitate, dar si o bucurie imensa. Nu conta doar respectul ca artist, ci si zimbetul pe care il vedeai mereu in fata. Cintaretii au nevoie de miscarea lina de brat, de colaborare, nu de gesturile sacadate, care impun si care fac un pic rau respiratiei. Asta nu depinde doar de om, ci si de tehnica pe care o are.
Regizorul care contura personaje pentru dvs., nu invers?
Cu Zeffirelli am dat maximum din mine. Eu am un fizic special, iar el ma facea sa fiu natural. Imi spunea: “Nu iti impun nimic. Misca-te, iar eu am sa incerc sa te ghidez sau sa dezvolt impulsurile tale”. Acesta e un lucru minunat, la care toti ar trebui sa se gindeasca, daca au timp. Au fost si regizori care mai bine nu existau, pentru ca te duc in lumi pe care eu nu le accept.
Rolul vietii?
Eu am devenit un razboinic care incerca sa faca sa coexiste doua lumi diferite. Slava Domnului, am reusit. Am fost un tata bun, un sot bun si un bun prieten. In teatru am dus mult din experienta mea umana, dar am si fost dezamagit de multe ori. In teatru e multa falsitate, chiar si in culise, printre cei pe care ii intilnesti zi de zi. Eu ma gindeam ca poti ramine om si acolo, dar, la sfirsit, ies dezamagit. Eu le doresc tuturor sa nu-si piarda prima valoare umana: spiritul. Teatrul trece, revii de unde ai plecat, la parfumul locurilor natale, la tara, la oras, la prieteni, la fii, la nepoti. Asta trebuie sa pastram cu orice pret.
Seara, spectacolul, aplauzele pe care ati vrea sa le retraiti acum, cu noi?
Andrea Chenier la Tokyo, unde nu se mai cintase aceasta opera de 30 de ani. Dupa prima arie, Un di al azzuro spazio, parea ca s-a inchis teatrul, ca s-a terminat spectacolul. Eu nu mai stiam ce sa fac. In Italia, aplauzele de genul asta sint oarecum comandate, oricum nu atit de sincere. Poate si in America. In Orient, la Tokyo, acolo sint adevaratele aplauze. A mai fost o seara speciala la Moscova, in fata lui Gorbaciov, alaturi de Mirella Freni si Renato Bruson. Am cintat prima arie, apoi Nessun dorma, iar Gorbaciov s-a ridicat in picioare, a strigat “Bis! Bis!”. Eu am inceput sa pling, dirijorul mi-a cerut sa fac bisul, iar eu spuneam: “Pling, nu vezi? Cum vrei sa mai si cint?”. Emotiile astea ramin.
Citi nepoti aveti?
Doi.
Si care sint povestile pe care va place sa le spuneti lor?
Sint inca mici, Eduardo are un an, iar Lorenzo opt luni. As vrea tare mult si ma rog la Dumnezeu sa nu ii intristez, pentru ca eu am suferit mult. M-am bucurat de fericiri ale mele fara sa fac mare tam-tam. As vrea tare mult ca, in restul vietii pe care Domnul mi-o lasa linga ei, sa nu le transmit emotii negative. Eu am trait timpuri in care am vazut diferenta intre Paradis si Infern, in care alegerile au fost dramatice. Sigur, fiecare isi gaseste drumul lui. Nu vreau insa sa le transmit teama de a face alegeri. Vreau sa priveasca viata ca pe o oglinda. Asta ar fi cea mai mare dorinta a mea.