Iar tu erai vesela ca ai terminat, parca scapasesi de la ocnele de sare…
Am fost si eu la medic si mi-am luat medicamentele acelea de somn. Pe urma, acasa, am tot scotocit dupa carti pina ma durea spatele… Tu sa faci poze acolo in gradina cu pietre, cu fel de fel de amanunte. Nici nu stii cit de mult imi plac, ii amintesc cite amanunte aveam in gospodaria gazdei de la Dolhasca, aproape ca poezia se scria singura… Acum principalul e cititul, dar cu un salt facut in carti pe care le-am tot ocolit fiindca imi creau un soi siciitor de efort, nu ma tragea ata spre ele. Vreau sa aflu, vreau sa inteleg. Mi se pare absurd sa traiesti fara sa te intrebi de ce o faci. Da, aveam raspunsul: traiesc ca sa scriu, insa parca nu mai e valabil, trebuie mai mult, trebuie dragoste, trebuie neaparat dragoste si intimitate, liniste si multa munca lucida. Am considerat intotdeauna cititul ca pe ceva extrem de placut, de lesnicios, de hranitor, de la indemina si stiu ca, oricum, timpul s-a scurtat. Ramin crucit cind vad cum unii, ma refer la filosofi, au trait pina nu mai stiau nici ei numarul anilor, peste 80 de ani calmi, limpezi, scormonind mereu.
Sa te simti bine acolo si sa imi mai spui ce faci.
Veronica D. Niculescu: In tren, cu ochii ba in pagini, ba dupa vulpi. Ce multa lume citeste! Majoritatea, carti vechi, cu coperte tocite, cu foaia galbuie. O teama permanenta, indepartindu-ma de casa, apropiindu-ma de verdictele astea periodice care ma tocesc de fiecare data pe la colturi.
E.B.: Vis: eram parca bolnav si nu mi se dadeau medicamentele si incepusem sa umblu prin saloane sa caut medicul sau sora, sa mi le dea…
Ceea ce este specific acestor vise e ca niciodata nu rezolv nimic decit trezindu-ma si realizind care e de fapt realitatea. Incurcaturile au acelasi final: trezirea. Si atunci, cu ochii inca grei de somn, ma duc sa fac cafeaua si sa deschid computerul.
Uneori, cind ma trezesc sint izbit de dezordinea cartilor, apoi ma obisnuiesc iarasi cu ea si incetul cu incetul imi revin dintr-un fel de scurta dezolare; asta mai ales dupa primele inghitituri mari de cafea.
Cafeaua o miros adinc, cu pofta, sa-i simt aroma in tot trupul si parca asa capat o speranta pentru intreaga zi. Sint tot mai speriat de cite carti ar trebui sa citesc si imi dau seama ca este si o chestie de vointa, prea ma las dus de fel de fel de fleacuri… si zilele trec, trec, si eu tot amin.
Cu Fitzgerald m-am impotmolit pe la mijloc, desi sint fragmente fermecatoare. Dar mereu vin alte si alte sugestii de carti si nu mai apuc sa duc la capat ceva. Imi facusem o regula din a nu lasa o carte, chiar daca ma plictiseste, pina n-o termin. Cred ca asa voi reincepe sa fac.
Ai ajuns. Ieri imi spuneai ca treci peste Bega si eu de-abia imi aduc aminte de ea. Timisoara mi-e aproape necunoscuta, totusi am acolo pe varul meu mai mare cu care nu am mai vorbit, macar la telefon, de zeci de ani!
Mereu imi dau seama cit efort, transformat apoi in placere, am facut ca sa pricep sa-mi placa, da, sa-mi placa multi autori. Pe unii i-am citit la virste inadecvate. Cred ca doar citiva mi-au mers ca unsi.
Inca de cind eram pusti inghiteam romane politiste cu duiumul si mereu am cautat sa citesc cu aceeasi uitare de sine, ca atunci, autori grei, aparent plicticosi, dar atit de satiosi. Of, cum o dau, cum o intorc, intruna despre carti vorbesc…