Si ma trezesc brusc. Sint fericit ca am scapat de lumea asta absurda, in care mortii sint vii. Si ieri am tot incercat sa citesc. Pina la urma m-am fixat pe un studiu al lui Sestov despre Cehov. Vad ca are sublinieri mai de demult, deci citisem cindva eseul, dar uitasem total: Creatia din nimic.
Se centreaza pe o nuvela de pe la 29 de ani, O poveste banala (tradusa aici O istorie urita), si pe piesa Ivanov, cautind sa demonstreze ca Cehov este autorul care ucide orice iluzie in om, spunind lucruri pe care scriitorii se cam feresc sa le spuna. Disperarea e la baza intregii sale opere de pe la vreo 29-30 de ani, perioada capodoperelor, pina la urma. Cehov este cumplit de indiferent fata de personajele sale, ducindu-le in situatii imposibile, fara scapare, demonstrind in felul asta ca nu mai e nimic de facut. Uneori este explicit faptul ca el, Cehov, nu are un concept, adica o idee comuna care sa uneasca fragmentele pe care le vede necrutator de limpede.
De aici Sestov incepe o adevarata teorie: Cehov e impotriva ideii, a conceptiilor generale; cruzimea, chiar crima lui, e aceea de a lasa cititorul balta, de a-l impinge in disperarea imposibilitatii unor solutii. Adevarul e ca pe mine ma fascineaza Cehov. E si cinic, prin luciditate, si cald, sfisietor de uman.
Altceva – sint deznadajduit ca uit mereu ce am citit, chiar lucruri importante.
Tin minte ca asta mi se intimpla si cind eram tinar, si ma enerva cumplit, trebuia sa repet lectura, iar acum a devenit o adevarata pacoste. Sint absorbit cind citesc, fiindca totul e nou, de fapt, pentru mine, chiar daca stiu aproximativa schema folosita.
Veronica D. Niculescu: M-am intors, am calatorit bine la intoarcere, a trecut destul de repede. Am terminat si corecturile, mai in pat, mai in gradina, cu cateloi la bot si copaci si ardei iuti.
Scrisorile adunate cit am lipsit ma ajuta sa incep ziua. O sa recitesc, acum sint nu cititorul lasat balta, ci chiar cititorul-balta. Spre dupa-amiaza imi recapat si eu puterile, cind bate soarele, e magic, depind de lumina.
Timisoara, drumul asta placut-fortat la fiecare trei luni. In tren, unul din patru oameni citeste. Poate doi din patru. Sa zicem cel putin unul intr-un cuibar de patru locuri. Trei din patru cititori au sub 40 de ani. Trei din patru carti sint din cele cu pagini ingalbenite. Din ’84, a mea. Ignorind ochii atintiti pe pagini, voci pitigaiate declama decaderea noilor generatii. Ce se vede printre pagini? Bitlani decolind spre apus. Timisoara, dulce decadere. Ochii se deschid doar dupa verdictul medicului. E bine. Si vad: o strada scaldata in miere. Jumatate pustie. Jumatate infestata. Cocalari cu geci de fis pe pieptul gol ies la orele prinzului de la scoala de arte si meserii. Arte si meserii? Puseu de panica. Mers de sobolan pe linga ziduri. In capul strazii, un cosar cumparindu-si langosi. Decaderea continua a unui oras frumos e vizibila doar la vizite atent dramuite. Stilpi metalici unde-a fost piatra. Ornamente stirbite. Fatade colorate. Acoperisuri lucitoare. Dar frumusetea din centru. Paturici portocalii pe scaunele cafenelei. Pisici pe terasa, adulmecind tivurile, privind in gol, atipind, tresarind. Pisica induiosator tolanita cu burta in sus sub miinile necunoscute. Acasa iar. Terminat lectura celor 1.600 de pagini. As vrea sa dispara filamentul din ochiul drept. O sa dispara? Sint obosita. Fericita – tu imi scrii despre Cehov, ce mai paturica!