– Fragment –
De fapt, ideea mi-a venit in ziua in care mi-am pus noua proteza dentara.
Imi amintesc bine dimineata aceea. Pe la opt fara un sfert am sarit din pat si m-am dus la baie, tocmai la timp ca sa ajung inaintea copiilor. Era o dimineata de ianuarie oribila, cu un cer murdar, gri-galbui. Vedeam, prin patratul mic al geamului de la baie, acei zece metri pe cinci de iarba, cu un gard de malin in jurul lor si un petic ros in mijloc, pe care ii numim curte. In spatele fiecarei case de pe Ellesmere Road exista aceeasi curte, acelasi gard si aceeasi iarba. Singura diferenta – acolo unde nu sint copii nu exista un petic ros in mijloc.
Incercam sa ma barbieresc cu o lama tocita, in timp ce apa curgea in cada. Fata mea ma privea din oglinda, iar de sub ea, dintr-un pahar cu apa de pe polita de deasupra chiuvetei, proteza care apartinea acelei fete. Era setul temporar, pe care Warner, dentistul meu, mi-l daduse sa-l port pina era gata noua proteza. De fapt, nu am o fata chiar atit de urita. E una din fetele acelea de un rosu-caramiziu, care merge cu parul de culoarea untului si ochii albastru deschis. Slava Domnului, nu am ajuns grizonant sau chel, si cind o sa-mi vina proteza, probabil ca n-o sa-mi arat virsta, care e de patruzeci si cinci de ani.
M-am gindit sa cumpar lame de ras, am intrat in cada si am inceput sa ma sapunesc. Mi-am sapunit bratele (am bratele durdulii, pistruiate pina la cot), apoi am luat peria de spate si mi-am sapunit omoplatii, la care altfel nu pot ajunge. E enervant, dar de ceva vreme ajung din ce in ce mai greu la unele parti ale corpului meu. Adevarul este ca am tendinta de a fi putin gras. Nu vreau sa spun ca arat ca un monstru de la circ. Greutatea mea nu depaseste cu mult nouazeci de kilograme si ultima oara cind mi-am masurat talia aveam sau 120 sau 125 de centimetri, nu mai tin minte exact. Si nu sint ceea ce se cheama “dezgustator” de gras, nu am una dintre acele burti care atirna pina la mijlocul coapsei. Numai ca am niste solduri putin mai largi si un trup in forma de butoi. Stiti tipul acela de barbat gras, activ si inimos, tipul sportiv si energic poreclit Grasu’ sau Dolofanu’, care e intotdeauna sufletul petrecerii? Eu sint tipul acela. “Grasu’” mi se spune de obicei. Bowling Grasu’. Numele meu adevarat este George Bowling.
Dar pe atunci nu ma simteam sufletul petrecerii. Si mi-am dat seama ca zilele acestea nu imi da pace un fel de senzatie de posomorala, dimineata devreme, desi dorm bine si am o digestie buna. Stiam despre ce e vorba, desigur – era proteza aia afurisita. Obiectul era marit de apa din pahar, rinjind la mine ca dintii unui craniu. Atunci cind gingiile tale se ating, asta iti da o senzatie groaznica, un fel de senzatie de piscare si de uscaciune, ca atunci cind musti dintr-un mar acru. In plus, puteti spune ce vreti, dar proteza e o piatra de hotar. E clar ca, atunci cind ultimul tau dinte natural a disparut, nu mai e cazul sa te amagesti ca ai fi vreun grangure de la Hollywood. Si mai eram si gras si aveam si patruzeci si cinci de ani. In timp ce ma ridicam ca sa ma sapunesc intre picioare, mi-am privit silueta. E o prostie ce se spune despre barbatii grasi, ca nu isi pot vedea labele picioarelor, dar e adevarat ca, atunci cind stau drept, eu nu-mi pot vedea decit virfurile. Nici o femeie nu s-ar uita vreodata la mine de doua ori, ma gindeam in timp ce ma frecam cu sapunul pe burta, doar daca nu e cumva platita s-o faca. Nu ca in momentul acela imi doream neaparat ca vreo femeie sa se uite la mine de doua ori.
Dar mi-am dat seama ca in dimineata aceea existau motive pentru care ar fi trebuit sa fiu intr-o dispozitie mai buna, mai ales pentru ca era zi libera. Vechea masina, cea in care imi “acopeream” districtul (ar trebui sa va spun ca lucrez in asigurari. Salamandra Zburatoare. Viata, incendiu, spargeri, gemeni, naufragiu – orice) era pe moment la reparat si, chiar daca trebuia sa trec pe la biroul din Londra sa las niste hirtii, de fapt imi luam liber si ma duceam dupa proteza cea noua. Si, in plus, mai exista o treaba la care ma tot gindisem in ultimul timp. Anume ca aveam saptesprezece lire de care nu aflase nimeni – nimeni din familie, vreau sa spun. Se intimplase astfel. Un tip de la firma noastra, pe nume Mellors, pusese mina pe o carte, Astrologia aplicata la cursele de cai, care demonstra ca totul tine de influenta planetelor asupra culorilor pe care le poarta jocheul. Ei bine, in nu stiu care cursa era o iapa pe nume Mireasa Corsarului, o perdanta absoluta, dar jocheul ei avea culoarea verde, adica exact culoarea planetelor care, intimplator, erau in ascendent. Mellors, care era bagat pina peste cap in chestia asta cu astrologia, a pus citeva lire pe iapa si a ingenuncheat in fata mea sa fac si eu la fel. Pina la urma am riscat zece silingi, doar ca sa-l fac sa taca, desi eu nu pariez niciodata. Si ce sa vezi, Mireasa Corsarului a cistigat la pas. Nu mai stiu cota exacta, dar partea mea s-a ridicat la saptesprezece lire. Dintr-un fel de instinct – mai degraba unul ciudat, indicind probabil o alta piatra de hotar in viata mea – am pus pur si simplu banii la banca, fara sa spun la nimeni. Un sot si un tata bun i-ar fi cheltuit pe o rochie pentru Hilda (asta e nevasta-mea) si ghete pentru copii. Dar eu eram un sot si un tata bun de cincisprezece ani incoace si incepeam sa ma satur.
Dupa ce m-am sapunit peste tot, m-am simtit mai bine si m-am asezat in cada, ca sa ma gindesc la cele saptesprezece lire si pe ce le-as putea cheltui. Alternativele mi se pareau a fi sau un week-end cu o femeie sau sa le toc incet pe diverse lucruri marunte, precum trabucuri sau whisky-uri mari. Tocmai dadusem drumul sa mai curga niste apa fierbinte si ma gindeam la trabucuri si la femei, cind am auzit un zgomot ca si cum o turma de bizoni ar fi coborit cele doua trepte care duceau la baie. Erau copiii, desigur. Doi copii intr-o casa de marimea cocioabei noastre sint ca un litru de bere intr-o halba de jumate. S-a auzit un tropait frenetic la usa, apoi un tipat jalnic.
— Tati! Vreau sa intru!
— Pai, nu se poate. Sterge-o!
— Dar, tati! Trebuie sa fac undeva!
— Atunci fa altundeva. Abtine-te. Eu fac baie.
— Ta-ti! Trebuie sa fac unde-va!
N-aveam incotro! Cunosteam semnalul de alarma. WC-ul e in baie – evident ca nu se putea altfel, intr-o casa ca a noastra. Am scos dopul de la cada si m-am sters pe apucate, cit de repede am putut. Cind am deschis usa, Billy – cel mic, de sapte ani – a tisnit pe linga mine, evitind scatoalca pe care ma pregateam sa i-o trag in cap. Doar cind eram aproape imbracat si imi cautam o cravata, am descoperit ca gitul meu inca e plin de sapun.
E o porcarie sa ai gitul plin de sapun. Iti da o senzatie dezgustatoare de lipicios, si chestia ciudata e ca, oricit de bine te-ai sterge, odata ce-ai descoperit ca ai gitul plin de sapun, te simti lipicios tot restul zilei. Am coborit la parter prost dispus si pregatit sa devin dezagreabil.
Sufrageria noastra, ca toate celelalte sufragerii din Ellesmere Road, e o camera mica si inghesuita, de cinci metri pe patru, sau poate de patru pe trei, iar bufetul din stejar japonez, cu cele doua carafe goale si suportul de ou din argint pe care mama Hildei ni l-a dat cadou de nunta, nu lasa prea mult loc liber. Hilda mea statea posomorita in spatele ceainicului, in obisnuita ei stare de alarma si dezamagire, deoarece News Chronicle anuntase ca pretul untului va creste sau ceva asemanator. Nu aprinsese semineul cu gaz si, chiar daca ferestrele erau inchise, era ingrozitor de frig. M-am aplecat si am apropiat un chibrit de arzator, respirind destul de zgomotos pe nas (de fiecare data cind ma aplec, gifii si pufnesc) ca un fel de aluzie pentru Hilda. Ea mi-a aruncat acea privire piezisa fugara pe care mi-o arunca de fiecare data cind crede ca fac ceva extravagant.
Hilda are treizeci si noua de ani si cind am cunoscut-o prima oara arata exact ca un iepure. Si acum tot asa arata, dar a devenit foarte slaba si mai degraba ofilita, cu o privire mereu ginditoare si ingrijorata in ochi, iar cind e mai suparata decit de obicei se cocoseaza si isi incruciseaza bratele pe piept, ca o tiganca batrina deasupra focului. E unul dintre acei oameni a caror principala placere in viata e de a prevedea dezastre. Doar dezastre marunte, desigur. In ce priveste razboaiele, cutremurele, epidemiile, foametea si revolutiile, nu le acorda nici o atentie. Untul se scumpeste, factura la gaz e enorma, ghetele copiilor se strica si trebuie sa mai platim inca o rata la radio – asta e litania Hildei. Obtine ceea ce eu am decis ca e o placere evidenta din modul in care se leagana inainte si inapoi, cu bratele incrucisate pe piept si spunindu-mi mohorita: “Dar, George, e foarte serios! nu stiu ce-o sa ne facem! Nu stiu de unde o sa scoatem banii! Se pare ca tu nu-ti dai seama cit de serios este! “ si tot asa la nesfirsit. I-a intrat in cap ca o sa ajungem la azilul de batrini. Chestia amuzanta e ca, daca am ajunge vreodata la azilul de batrini, asta n-ar deranja-o pe Hilda nici pe sfert din cit m-ar deranja pe mine, de fapt probabil ca ea ar savura mai degraba sentimentul de siguranta.
Copiii erau deja acolo, dupa ce se spalasera si se imbracasera cit ai clipi, asa cum fac intotdeauna atunci cind n-ai nici o sansa sa tii baia doar pentru tine. Cind m-am asezat la micul dejun, se certau pe ritmul de “Ba nu!” , “Ba da!” , “Ba nu!” , “Ba da! “ si parea c-o sa tina asa toata dimineata, pina cind le-am zis sa termine. Avem doar doi copii, Billy, de sapte ani, si Lorna, de unsprezece ani. Mare parte a timpului de-abia daca suport sa-i vad. Cit despre discutiile lor, sint atroce. Sint la acea virsta elementara deprimanta la care mintea copiilor se invirte in jurul unor lucruri precum rigle, penare si cine a luat zece la franceza. Alteori, mai ales atunci cind dorm, am cu totul alte sentimente. Uneori stateam deasupra paturilor lor, in seri de vara in care era lumina, si ii priveam cum dorm, cu fetele lor rotunde si parul de culoarea ciltilor, cu citeva nuante mai deschis decit al meu, si asta imi dadea acel sentiment despre care citesti in Biblie, cind spune ca inima ta tinjeste. In astfel de momente simt ca nu sint decit o teaca de fasole uscata care nu valoreaza doua parale si ca singura mea importanta e de a fi adus pe lume aceste fiinte si de a le hrani in timp ce cresc. Dar asta e doar uneori. Mare parte a timpului, existenta mea separata mi se pare destul de importanta. Simt ca in oasele mele batrine inca mai exista viata si ca ma asteapta suficienta distractie in viitor, iar ideea ca eu as fi o vaca de muls pe care s-o alerge peste tot o gramada de femei si copii nu ma atrage deloc.
Nu vorbim prea mult la micul dejun. Hilda era in dispozitia ei de tip “Nu stiu ce-o sa ne facem!” , in parte din cauza pretului la unt, in parte din cauza ca vacanta de Craciun era pe sfirsite si inca mai aveam de platit cinci lire din taxele scolare pe ultimul trimestru. Mi-am mincat oul fiert si mi-am uns o felie de piine cu marmelada Golden Crown. Hilda insista s-o cumpere. Este unsprezece pence kilogramul, iar pe eticheta scrie cu cele mai mici litere permise de lege ca in compozitie intra si “o anumita proportie de suc de fructe neutru”. Asta m-a facut sa rid, in acel fel iritant cum mi se intimpla uneori, si sa vorbesc despre pomii care fac fructele neutre, intrebindu-ma cum arata si in ce tara cresc, pina cind, in cele din urma, Hilda s-a enervat. Nu ca ar fi deranjat-o ca o ironizez, numai ca, intr-un fel pe care numai ea il intelege, crede ca e pervers sa faci glume despre lucrurile cu care faci economii.
M-am uitat prin ziar, dar nu erau cine stie ce stiri. In Spania si China se omorau unii pe altii ca de obicei, in sala de asteptare dintr-o gara fusesera gasite picioarele unei femei si nunta Regelui Zog era pe punctul de a fi anulata. In cele din urma, pe la ora zece, mai devreme decit avusesem de gind, am plecat spre oras. Copiii se dusesera sa se joace in parc. Era o dimineata ingrozitor de urita. In timp ce ieseam pe usa, o mica rafala de vint mi-a prins peticul plin de sapun de pe git si, dintr-odata, m-a facut sa simt ca hainele nu mi se potrivesc si ca sint lipicios din cap pina-n picioare.
AUTORUL
George Orwell (pe numele sau real Eric Arthur Blair) s-a nascut in 1903, in India, unde tatal sau lucra ca functionar in administratia engleza locala. Si-a petrecut copilaria in Anglia si, intre anii 1917-1921, a studiat la Eton, publicind in diverse reviste ale colegiului. Dupa absolvire s-a angajat in cadrul Politiei Imperiale Indiene din Birmania, experienta pe care a relatat-o mai tirziu in romanul Zile birmaneze (1934; Polirom, 2003). In 1933 i-a aparut prima carte, Down and Out in Paris and London, unde scrie despre perioada de saracie autoimpusa pe care a trait-o la intoarcerea in Europa. De-a lungul anilor ‘30, Orwell a continuat sa publice constant, oferind luminii tiparului romane precum A Clergyman’s Daughter (1935) sau O gura de aer (1939), insa adevarata recunoastere i-au adus-o doua proze de tip reportaj: The Road to Wigan Pier (1937), unde zugraveste viata la limita saraciei a minerilor dintr-un orasel din Lancashire, si Omagiu Cataloniei (1938; Polirom, 2009), unde isi relateaza experientele din perioada Razboiului Civil din Spania. Cele mai populare romane ale sale, fabula politica Ferma Animalelor (1945; Polirom 2002) si distopia O mie noua sute optzeci si patru (1949; Polirom, 2002) au fost traduse in toate limbile si adaptate pentru marele ecran. Orwell s-a stins din viata in 1950, la Londra.
CARTEA
George Bowling este agent de asigurari. Are patruzeci si cinci de ani, e casatorit, tata a doi copii, cu rate la banca, cu o burta respectabila si o proteza dentara pe care abia a inlocuit-o. Razboiul bate la usa, viitorul il inspaiminta, iar pina la goana nebuna dupa mincare, la soldatii viermuind ca gindacii, la politia secreta si la dictatura nu mai e decit un pas. Trebuie sa evadeze si singura scapare este lumea copilariei, oraselul care in mintea lui George apare ca un petec de rai, linistit si senin. Ce va gasi el oare acolo?