Cind am iesit pe strada, fata cea mica a vecinului din dreapta si-a fluturat cozile negre cu panglici, a ris si a zis ca de-o saptamina intreaga e misto, fiindca la ei, in Germania, unde sta cel mai mult, e vacanta. O doamna de la RETIM s-a oprit la colt din maturat, si-a aprins o tigara, a zimbit si a recunoscut ca ieri chiar a avut de ce sa se bucure, fiindca a fost ziua ei si a baut o bere cu colegii.
Niste frumuseti de raspunsuri am primit in Piata Libertatii. Dl Mircea, 54 de ani, de la chioscul de ziare a raspuns ca din pusca: “Io-s bucuros tot timpul fiindca sint indragostit. Asta-i secretul!”. In schimb, amicul lui, dl Dan, care sta vesnic de straja pe un scaun in fata chioscului, a zis asa: “Vreti sa fiu sincer? Cea mai mare bucurie a fost aseara, cind m-am imbatat cu Monopol. Nu mi-e rusine sa recunosc”. O cu totul alta perspectiva s-a deschis in Libraria Humanitas. Cornel, absolvent de filosofie, care are o jumatate de norma in invatamint, a marturisit ca o jubilatie l-a incercat luni, cind a dat copiilor dintr-a IX-a de la Moisil numai note foarte mari la logica. Iar Dina M., scriitoare, a recunoscut ca e de-a dreptul fericita, fiindca tocmai a reusit sa-si cumpere din pensie doua carti pe care si le dorea mult. Si ca, in plus, ieri a simtit ca-i sare inima din piept cind a vazut ce a scris nepoata ei de sase ani pe o coala ministeriala: “Dragostea mia cia mai mare este familia mia”. Peste drum, Alina si Gheo au transmis la unison din redactia “Orizont” ca ieri s-au bucurat de soare si de revederea cu Ion Barbu (graficianul, evident).
Iar de la Universitate am strins spre seara un snop de bucurii mici si mari. Doamna Floriana de la poarta a povestit cum alaltaieri a simtit ca viata-i minunata, cind fratele ei mai mic, operat de inima, a implinit 44 de ani si l-a vazut montind pavajul in curtea casei noi, semn ca totul e perfect. Cit despre masteranzii de la jurnalism, carora le predau cultura Europei Centrale si de care – marturisesc – mi-e tot mai drag, iata ce au emis (doar citiva) pe tema data (ce v-a bucurat zilele astea?): Adelina: “Ca am primit o oferta de lucru part-time”; Doina: “Ca am reusit sa o ajut pe o prietena sa iasa dintr-o chestie foarte nasoala”; Bianca: “Ca am impartit pentru prima oara mincarea cu un catel”; Xenia: “Ca verisorul Novak, de 10 luni, m-a prins pe dupa git si a ris cu lacrimi in timp ce ma privea”; Cristi: “Ca mi-am cumparat trei carti: o autobiografie a lui Mark Twain, o editie noua din Gargantua… si Fabrica de absolut a lui Capek”. Iar pe la noua seara, dupa trei ore de dezbateri, am simtit ca am toate motivele sa-mi iau zborul spre casa cu o inaripare pe care n-am mai trait-o de ceva vreme.
In plus, o frumoasa surpriza m-a asteptat pe monitorul lui Samsung, unde prietena Magdalena a emailat cu multa simtire un text lung despre faptul ca (si) saptamina asta, mare parte din bucurii i-au fost iscate de arta cu majuscula. Dupa ce a enumerat citeva carti care au luminat-o, dna M. mi-a depanat o poveste pe care o dau mai departe. E vorba despre transmisia pe canalul Arte a operei Nabucco, dirijata de Riccardo Muti, cu Leo Nucci in rolul principal, spectacol inchinat celor 150 de ani de la unificarea Italiei. Dupa ce corul sclavilor a cintat Patria pierduta, in aplauzele frenetice ale publicului, Muti s-a intors brusc spre sala si a inceput sa vorbeasca despre ce se intimpla azi in Italia. Si a spus asa: “Daca Italia isi pierde cultura si muzica, atunci ea este o tara pierduta”. Dupa care i-a invitat pe toti cei din sala Operei din Roma sa cinte impreuna cu corul. Ca in transa, spectatorii si orchestra s-au ridicat in picioare, iar sub ploaia alba de bilete aruncate de la galerie, Patria pierduta a lui Verdi a facut ca inimile celor care cintau sau doar vedeau si auzeau minunea sa tisneasca din piepturi si sa se avinte in stratosfera, pina in al noualea cer.