Noroc de vinzarea la licitatie a unui lot din manuscrisele sale, care a mai activat memoria autoritatilor din patria natala, altfel destul de amortita ca reactie vizavi de tema. Exact asa cum o portretiza filosoful cind se referea la istoria noastra, la lipsa de completitudine ca neam. Au existat, in schimb, gesturi izolate care au reamintit de filosof. La Sibiu, la Teatrul “Radu Stanca”, un spectacol intitulat Ispita Cioran a refacut cu mijloace specifice momente din biografia si opera ginditorului. Ideea a avut-o regizorul Gavriil Pinte, semnatarul scenariului si al spectacolului, utilizind o formula verificata intr-un proiect anterior, de teatru itinerant. In 1997, Pinte a imaginat Un tramvai numit Popescu, utilizind secvente din creatia literara a lui Cristian Popescu, o veche linie de tramvai (Sibiu-Rasinari) si actori, intr-o reprezentatie-calatorie, la propriu si la figurat in acelasi timp, in universul liric al unui poet disparut. A urmat Ghidul copilariei retrocedate, pe un scenariu al lui Andrei Codrescu, alt sibian plecat in lumea mare, sustinut in Hala Simerom. Pentru Ispita Cioran, formatul a ramas acelasi, inclusiv tramvaiul, doar continutul e altul. Un continut mai potrivit din multe puncte de vedere, caci punctul culminant al voiajului teatral, Rasinari, e, cum stim, locul unde Emil Cioran a vazut lumina zilei si si-a petrecut cea mai implinita parte a vietii, copilaria. Ingeniozitatea regizorului consta tocmai in exploatarea estetica a potentialului istoric al locurilor strabatute de artisti si public, locuri pe unde, foarte probabil, a trecut si nihilistul secolului. Ambientul impregnat cu spiritul lui Cioran e principalul atu al spectacolului. Dincolo de senzatia de deja vu, traita de cei care au vizionat Un tramvai numit Popescu, propunerea lui Gavriil Pinte si a Roxanei Ionescu, semnatara scenografiei, musteste de semne si intelesuri.
Un spectacol de teatru itinerant, dar si documentar
Incursiunea in Ispita Cioran incepe intr-o poienita de linga Muzeul Astra, unde se desfasoara prologul. Cioran este interpretat de Marius Turdeanu in tonalitati foarte potrivite, combinind cu un dozaj adecvat gestica, ticuri, privirea plina de semnificatii si parca pina si timbrul vocal, in orice caz frazarea, accentul asezat pe cuvinte, si fantasmele celui ipostaziat. Uvertura foresta pregateste publicul pentru aceasta “biografie poetica despre opera si viata lui Emil Cioran”. Meritul decupajului textual al lui Pinte este echilibrul intre secventele biografice si temele obsesive din scrieri, referintele la destinul personal, dar si la cel istoric al poporului roman. Spectacolul e concomitent unul de teatru itinerant si documentar, caci pe parcursul calatoriei cu tramvaiul, spectatorilor li se dezvaluie cronologic elemente reale din traseul terestru al eseistului. Miniuniversul recreat in jurul lui Cioran e anturat de Simone Boue si Friedgard Thoma, costumate simbolic in alb, de personaje generice extrase din lucrarile sale, precum Strainul, Nefericitul, Necunoscutul, ale caror tinute vestimentare sint cromatic sumbre. Utilizarea cadrului natural in combinatie cu cel suprarealist imaginat scenografic (costumele magrittiene), mixarea elementelor construite (cadrane de ceasuri, cruci, oglinjoare rotunde, manechine, pasari impaiate) cu cele aleatorii (un biciclist, animale domestice, o caruta cu cai) creeaza un amestec straniu de trecut si prezent. Care devine ax al viziunii teatrale.
Atmosfera speciala se naste si din felul in care interpretii si iluzia teatrala interactioneaza cu publicul. Disparitia separatiei nete intre spatiul actorilor si cel al audientei, proximitatea, includerea publicului in reprezentatie, oferindu-i, de exemplu, un pahar cu vin rosu, la Rasinari, unde subiectele abordate sint Dumnezeu, religia, moartea, suicidul, interferarea actorilor cu spectatorii, plasarea acestora in mijlocul actiunii, jocul printre ei creeaza un tip special de relationare, care faciliteaza transmiterea emotiei. Spatiul sonor e la fel de important: sunetul de toaca, vorbele, fosnetul padurii, zgomotul diurn al Rasinariului, scirtiitul greierilor, masinile, motorul vechiului Tatra, muzica rasunind din boxe contureaza o ambianta audio cu rol teatral major. Mersul este alternat cu opririle, cu coboritul din tramvai, cea mai lunga stationare fiind la Rasinari, de unde cu totii privesc celebra Coasta Boacii. Unica vulnerabilitate a calatoriei acesteia este lungimea ei si repetitivitatea mijloacelor, caci revenirea de la Rasinari inseamna, in mare parte, reluarea solutiilor de la “dus”. Finalul insa e nemaipomenit: pasagerii debarca la punctul de unde au plecat, doar Cioran isi continua drumul pe tampoanele tramvaiului, salutind a revedere!