Hanna
Cel mai mult mi-a placut Hanna, care e un thriller ce pleaca de la o schema dramaturgica banala pentru a construi deasupra ei o poveste imprevizibila, ritmata, aerisita si foarte frumoasa vizual. As putea oricind revedea filmul pentru ca, desi cunosc acum subiectul (la prima vizionare toate informatiile vin pe parcurs, bine filtrate), pot incerca sa inteleg ce face din Hanna un film atit de agreabil. Prospetimea? Ambitia de a spune lucrurile in alt fel de cum o fac americanii? Frumusetea lipsita complet de calofilie? Desigur, dincolo de povestea Hannei, adolescenta crescuta pentru a deveni un ucigas desavirsit, poti intrezari un film despre crestere, dar eu am preferat sa iau filmul ca pe un thriller spus cu o admirabila acuratete. Mi-a mai placut ca Joe Wright, dupa doua precedente filme destul de calofile – o ecranizare dupa Mindrie si prejudecata (cu Keira Knightley) si o alta dupa romanul lui Ian McEwan, Ispasire/Atonement, a reusit sa se scuture si sa progreseze. Sper sa il tina.
Never Let Me Go
Hanna are o componenta usor fantastica, dar Sa nu ma parasesti/Never Let Me Go e distopie pur-singe. Mark Romanek, celebru realizator de videoclipuri (a lucrat cu Madonna, Michael Jackson, Lenny Kravitz sau Coldplay), adapteaza pentru marele ecran romanul omonim al lui Kazuo Ishiguro, nominalizat in 2005 la Booker Prize. Cel mai bine e sa nu stii cartea pentru ca intreaga poveste se desfasoara in decorul realitatii, ceea ce face subiectul si mai pregnant, facind in acelasi timp ca el sa-si distileze substanta activa. Caci dincolo de copiii-clone a caror sarcina e ca la maturitate sa devina donatori de organe pina mor (prematur, desigur), e vorba de fapt despre fragilitatea vietii, despre cit de putin control avem asupra ei si despre cit de putin traim, de fapt. Mark Romanek a mers la sigur distribuind-o pe Carey Mulligan in rolul principal pentru ca ea aduce personajului intelepciune nativa si mult calm. Si Andrew Garfield a fost o alegere foarte inspirata. Nu credeam ca poate exprima atita senzitivitate. Teoretic bine distribuita, Keira Knightley (in rolul fetei care ii fura prietenei sale iubitul numai din teama de a nu ramine singura) e pusa in umbra de ceilalti. Nu am citit inca romanul lui Kazuo Ishiguro, dar pot banui ca este mai bun decit filmul – asa cum se intimpla de obicei.
Cred ca motivul principal pentru care Sa nu ma parasesti nu e un film memorabil (desi nu e un film rau) sta in dificultatea scenariului de a gasi parfumul cartii – care banuiesc ca e ceva nostalgic-dureros, si in neputinta regizorului de a obtine ceva mai mult decit imagini frumoase (cum sint destule in film). Chiar si asa filmul merita vazut pentru ca are o liniste a lui si pentru ca e, pina la urma, prima ecranizare a acestui roman ciudat, foarte diferit de Ramasitele zilei.
Galerie foto
