De altfel, autorul de origine sirba este singurul care a reusit o performanta neobisnuita pentru zona sud-estica a Europei: romanele i-au fost traduse in zeci de limbi, criticii le-au numit „literatura absoluta”, iar propunerea sa pentru Premiul Nobel (pe care nu-l are insa, ori, mai corect spus, inca in palmares) a fost receptata fara urma de indoiala drept reprezentativa. Produse de export care au facut ocolul lumii, volumele lui Pavic degaja tensiune invaluita in stapinirea deplina a tehnicilor narative, in iscusimea si insolenta unui povestitor sarmant. Dictionar khazar (Editura Nemira, 1998), un „roman-lexic in 100.000 de cuvinte”, propune, de exemplu, pe linia fictiunii istoriografice, dezvaluirea destinului khazarilor, populatie de origine turca despre care se crede ca sint stramosii evreilor askhenazi din Estul Europei, incorporind astfel – intr-un stil ironic-ludic – tabieturile ancestrale ale zonei balcanice.
Itele unei istorii de familie se descurca inspre trasee mistice
Debutind in 1973 cu volumul de povestiri Cortina de fier, Pavic va publica mai multe studii de specialitate despre roman si va fi protagonistul a numeroase conferinte universitare. Dar terenul deplin al inovatiei va fi cel al (hiper)fictiunii, caci, pe aceeasi linie cu Dictionarul khazar, romanul-rebus Peisaj pictat in ceai (Editura Univers, 2000) aduce cititorului dornic de ghicitoare o analiza a incapacitatilor balcanice. Imposibilitatea adaptarii la viziunea unui Occident aflat in permanent galop trece dincolo de titlul poetic si traseaza liniile unui peisaj autoironic despre hazul, necazul si hazul de necazul caracteristic popoarelor sud-est europene.
Mai subtil si de aceasta data din perspectiva unei teme precum dragostea (in subtext, dominatia barbatului asupra femeii si, ulterior, emanciparea afectiva), recentul Ultima iubire la Tarigrad. Indreptar de ghicit (Editura Paralela 45, 2006) are atasate povestii carti de Tarot „pentru doamnele de ambe sexe”. Itele unei istorii de familie (cea a Opujicilor) se descurca (ca sa fiu sincera si mai limpede dupa a doua lectura) inspre trasee mistice generatoare de semnificatii „educative”. Autorul porneste pe urmele sacerdotilor (de al caror nume se leaga aparitia Tarotului), urmarind destinul personajelor sale sub etalarea „cheilor majore” si „cheilor minore”. Dincolo de savoarea pasajelor scrise in limbajul unui ghicitor si de cugetarile despre raportul barbat-femeie in univers, romanul poate fi privit si ca un punct de plecare pentru documentare. Cu siguranta va va tenta macar ideea unei etalari (cele mai vechi specimene de carti de Tarot dateaza din 1390 si 1445 – etalarea „Minchiati” din Muzeul Correr de la Venetia, ni se spune la inceputul romanului), daca nu chiar pornirea unei informari temeinice despre Tarot.
„Noi toti avem cu Dumnezeu o invoiala. Jumatate din tot ce avem sau facem, jumatate din timp, din forta sau frumusete, din treburile si calatoriile noastre tine de noi, insa cealalta jumatate merge la Dumnezeu. Asa e si cu dragostea. Jumatate din dragostea noastra ne ramine noua, iar cealalta jumatate merge la Dumnezeu, si acolo ramine intr-un loc mult mai frumos si dureaza o vesnicie, orice s-ar intimpla cu jumatatea noastra de dragoste de aici. Gindeste-te cu bucurie ce minunat lucru e asta!” – Milorad Pavic, Ultima iubire la Tarigrad. Indreptar de ghicit, Editura Paralela 45, 2006, traducere din limba sirba de Mariana Stefanescu.