Fara sa stau prea mult pe ginduri mi-am vazut de treaba si am biruit 10 pagini de comunicare stiintifica pentru un volum colectiv. Incercata de o mica bucurie, ca atunci cind reusesc sa duc la capat ceva, m-am gindit sa mai prezint si saptamina asta in „Supliment“ un crimpei din ce-am tot pritocit prin haznale. N-o sa va sufoc cu teoria, ci o sa trec direct la exemple si o sa le grupez, ca in lucrare, dupa felul in care (ma auto-citez) e „figurat excrementialul in proza central-europeana postbelica”.
Deci. Pe de-o parte, ar fi episoadele tragi-comice, pline de grotesc, care misuna prin romanele cehesti. Acolo rahatul face praf mai ales vietile femeilor. In top ar fi povestea frumoasei Mancinka din O singuratate prea zgomotoasa, minunatul roman al lui Hrabal. Ea isi poarta ca pe un stigmat porecla de „cacacioasa”, fiindca in timpul serbarii de bacalaureat, intre doua dansuri, isi inmoaie fara sa stie panglicile rochiei in privata plina ochi din fundul curtii. Revine in sala de bal, valseaza cu alesul inimii, Hant’a, si, ca un ventilator, ii improasca pe toti cu rahat. Iar dupa ani se regaseste cu iubitul – acelasi Hant’a – la munte, in plina iarna. Fericirea li se spulbera definitiv cind, intr-o dimineata, ca in atitea rinduri, Mancinka vrea sa ia fata turistilor care isi sorb cafelele pe o terasa si, sub ochii imbatati de admiratie ai amantului, coboara intr-o cristiana maiestrita pe pirtia de linga hotel. Numai ca turistii se sufoca de ris, isi acopera fetele, ba chiar lesina, caci „pe unul dintre schiuri trona un cacat urias, la fel de urias ca un prespapier, ca intr-o poezie de Jaroslav Vrchlický”.
Pe locul doi in top ar fi sinucigasa Helena din Gluma lui Milan Kundera, care, in loc sa ia o cutie de somnifere, bea un pumn de laxative si e gata sa-si dea duhul in latrina. Iar pe locul trei se poate strecura si Ioan Grosan cu tovarasa Oproiu, din Un om din Est, directoarea prabusita de doua ori in veceul de scinduri din curtea scolii.
Cu totul altul e rostul fecalelor din Vizitatorul lui György Konrád, din Dragoste si gunoaie de Ivan Klíma sau din Pupa russa lui Gheorge Craciun. La ei tonul devine grav, tragic, iar dejectiile vor sa sugereze ca lumea e murdara, cazuta, pervertita, abjecta. Acelasi inteles rasare si din citeva secvente apocaliptice, unde casele, palatele, cartierele, localitatile sint inundate de scirna. Ia cititi in Mizeria lui W. Kuczok cum se sparg conductele cu orduri din subsolul unui mare imobil, unde indivizii colcaie oricum in miasma egoismului lor feroce. Sau in Zona sinistra a lui Adám Bodor cum razvratitii scriu cu fecale injurii pe zidurile orasului.
Dar de Calpuzanii lui Silviu Angelescu va mai amintiti? Cum dospeste acolo drojdia aruncata in haznaua Curtii si cum spurcaciunea umfla si napadeste odaile, scarile, curtea, strazile. Asa: „Trasnind un miros greu de-ndurat, valurile acelea de scirbosenie napadeau totul, revarsindu-se domol, dar fara contenire, ca un blestem”.