De fapt, in acea conjunctura anume – care era intru totul publica, sociala si, as spune, oficiala –, nu aveau citusi de putin nevoie sa vorbeasca. Tacerea lor era cit se poate de functionala. Si asta pentru ca, pur si simplu, cuvintul era superfluu. Cei doi, de fapt, foloseau pentru a comunica cu cei prezenti, cu cei care-i observau – cu fratii lor din acel moment –, un alt limbaj decit cel alcatuit din cuvinte.
Ceea ce inlocuia traditionalul limbaj verbal, facindu-l sa fie inutil – si gasindu-si, de altfel, rapid loc in vasta lume a „semnelor”, adica a semiologiei –, era limbajul parului lor.
Era vorba despre un singur semn – tocmai lungimea parului lor ce cadea pe umeri –, in care erau concentrate toate posibilele semne ale unui limbaj articulat. Care era sensul mesajului lor mut, exclusiv fizic?
Era acesta: „Noi sintem doi pletosi. Apartinem unei noi categorii umane, care isi face aparitia in lume zilele astea, categorie ce-si are centrul in America si care, in provincie (ca, de exemplu – ba, dimpotriva, mai ales – aici, la Praga), este ignorata. Asadar, pentru voi, noi sintem o Aparitie. Ne exercitam apostolatul, deja incarcati de o cunoastere ce ne implineste si ne epuizeaza complet. Nu avem nimic de adaugat, verbal si rational, la ceea ce exprima fizic si ontologic parul nostru. Prin apostolatul nostru, cunoasterea ce ne implineste va va apartine intr-o zi si voua. Deocamdata e o Noutate, o mare Noutate, ce creeaza in lumea scandalizata o asteptare ce nu va fi tradata. Burghezii fac bine ca ne privesc cu ura si cu teroare, pentru ca ceea ce exprima lungimea parului nostru ii contesta in mod absolut. Dar sa nu ne ia drept oameni needucati si salbatici: noi sintem constienti de responsabilitatea noastra. Noi va privim, ne vedem de treaba. Faceti si voi la fel si asteptati Evenimentele”.
Eu am fost destinatarul acestei comunicari si am reusit s-o descifrez imediat: limbajul acela lipsit de lexic, de gramatica si de sintaxa putea fi invatat imediat, aceasta si pentru ca, din punct de vedere semiologic, nu era altceva decit o forma a acelui „limbaj al prezentei fizice” pe care oamenii au fost in stare dintotdeauna sa-l foloseasca.
Am inteles si am simtit o antipatie imediata pentru cei doi.
Apoi, a trebuit sa-mi reprim antipatia si sa-i apar pe pletosi de atacurile politiei si ale fascistilor: evident, am fost, din principiu, de partea celor de la Living Theatre, a Beatnicilor etc.: iar principiul care ma facea sa fiu de partea lor era unul strict democratic.
Cu timpul, pletosii au devenit destul de numerosi – asemenea primilor crestini –, dar continuau sa fie misterios de tacuti; parul lor lung era singurul si adevaratul lor limbaj, nemaiavind nevoie sa adauge ceva. Vorbirea coincidea cu insasi prezenta lor. Inefabilul era ars retorica protestului lor.
Ce anume spuneau pletosii in anii 1966-1967, prin limbajul lor nearticulat, ce consta in semnul monolitic al propriilor plete?
Spuneau urmatoarele: „Ni s-a facut greata de civilizatia consumista. Noi protestam radical. Prin refuzul nostru, cream un anticorp impotriva acestei civilizatii. Totul parea sa mearga spre bine, nu-i asa? Generatia noastra trebuia sa fie una de oameni integrati? Dar iata, de fapt, cum stau lucrurile. Destinului de executives noi ii opunem nebunia. Cream noi valori religioase in entropia burgheza, chiar in momentul in care aceasta devenea perfect laica si hedonista. Si o facem cu zgomot si cu violenta revolutionara (o violenta a celor non-violenti!), deoarece critica noastra la adresa societatii este totala si intransigenta”.
Nu cred ca, daca ar fi fost intrebati conform sistemului traditional al limbajului verbal, ei ar fi fost in stare sa exprime intr-un mod atit de articulat argumentele aduse de propriile plete; oricum, in esenta, ele asta exprimau. Cit despre mine, desi presupuneam inca de pe atunci ca „sistemul lor semiotic” era produsul unei subculturi de protest care se opunea unei subculturi a puterii si ca revolutia lor non-marxista era suspecta, am continuat pentru o bucata de vreme sa fiu de partea lor, incadrindu-i cel putin printre elementele anarhice ale ideologiei mele.
Limbajul acelor plete, chiar daca o facea in mod inefabil, exprima „chestiuni”** Stinga. Cel putin legate de Noua Stinga, nascuta in interiorul universului burghez (intr-o dialectica poate artificial creata de catre acea Minte ce regleaza, dincolo de constiinta Puterilor particulare si istorice, destinul Burgheziei).
A venit anul 1968. Pletosii au fost absorbiti de Miscarea Studenteasca; au fluturat steagurile rosii pe baricade. Limbajul lor exprima tot mai multe „chestiuni” de Stinga. (Che Guevara era si el un pletos etc.)
In 1969 – odata cu masacrul de la Milano***u actiunile Mafiei, ale emisarii coloneilor greci, odata cu complicitatea ministrilor in actiunile retelei teroriste si ale instigatorilor –, pletosii se raspindisera enorm: desi nu reprezentau inca majoritatea din punct de vedere numeric, o reprezentau la nivelul ideologic pe care si-l asumasera. Acum pletosii nu mai erau tacuti: nu mai delegau sistemului semiotic al parului lor intreaga lor capacitate comunicativa si expresiva. Dimpotriva, intr-o oarecare masura, prezenta pletelor fusese declasata la o simpla functiune distinctiva. Fusese repus in practica uzul traditional al limbajului verbal. Si nu spun „verbal” din intimplare. Ba chiar subliniez. S-au spus atit de multe din ’68 pina in ’70, incit, pentru o bucata de vreme, ne putem lipsi de cuvinte: s-a ajuns la capatul verbalitatii, iar verbalismul a fost noua ars retorica a revolutiei (gaughism-ul, boala verbala a marxismului!).
Desi pletele – reabsorbite de furia verbala – nu mai vorbeau in mod autonom destinatarilor zapaciti, eu am gasit totusi puterea sa-mi ascut capacitatile decodificatoare si, in zgomotul acela, am incercat sa dau ascultare discursului silentios, care in mod clar nu fusese intrerupt, al acelor plete tot mai lungi.
Ce spuneau ele acum? Spuneau: „Da, e adevarat, spunem lucruri de Stinga; sensul nostru – desi doar sustinator al mesajelor verbale – este unul de Stinga… Dar… Dar…”
Discursul pletelor lungi se oprea aici: trebuia sa il completez singur. Cu acel dar ele voiau sa spuna, in mod clar, doua lucruri: 1. „Inefabilul nostru se dovedeste a fi tot mai mult unul de tip irational si pragmatic: autoritatea pe care o atribuim in mod tacit actiunii are un caracter subcultural asadar, in esenta, de dreapta” si 2. „Noi am fost adoptati si de instigatorii fascisti, care se amesteca cu revolutionarii verbali (verbalismul poate duce insa si la actiune, mai ales cind o mitizeaza), si reprezentam o masca perfecta nu doar din punct de vedere fizic – curgerea si unduirea noastra dezordonata tind sa omologheze toate fetele –, ci si din punct de vedere cultural: intr-adevar, o subcultura de Dreapta poate fi confundata foarte bine cu o subcultura de Stinga”.
Am inteles asadar ca limbajul parului lung nu mai exprima „lucruri” de Stinga, ci exprima ceva echivoc, Dreapta-Stinga, ce permitea prezenta instigatorilor.
Acum vreo zece ani, ma gindeam eu, printre noi cei din generatia anterioara, un instigator era aproape de neconceput (poate doar, eventual, cu conditia sa fi fost un actor desavirsit): intr-adevar, subcultura lui s-ar fi deosebit, inclusiv fizic, de cultura noastra. L-am fi recunoscut dupa ochi, dupa nas, dupa par! L-am fi demascat imediat si i-am fi dat lectia pe care o merita. Acum, asta nu mai este posibil. Nimeni pe lume n-ar mai putea face distinctie intre un instigator si un revolutionar bazindu-se pe prezenta fizica. Dreapta si Stinga s-au contopit fizic.
Am ajuns in 1972.
Anul acesta, in septembrie eram in oraselul Isfahan, in inima Persiei. Tara subdezvoltata – termen odios, insa adeseori folosit –, dar aflata – conform unei formulari la fel de odioase – in plin avint economic.
Peste Isfahanul de acum circa zece ani – unul dintre orasele cele mai frumoase din lume, daca nu, cine stie, chiar cel mai frumos – s-a nascut un Isfahan nou, modern si foarte urit. Dar pe strazile sale, pe-nserat, venind de la munca ori plimbindu-se, se pot vedea aceiasi tineri care se vedeau in Italia acum zece ani: fii demni si modesti, cu cefele lor frumoase, cu chipurile lor senine care se ivesc de sub suvite demne si nevinovate. Si iata ca, intr-o seara, plimbindu-ma pe strada principala, am zarit, printre toti acei tineri de moda veche, falnici si animati de antica demnitate omeneasca, doua fiinte monstruoase: nu erau chiar niste pletosi, dar parul lor era tuns dupa moda europeana, lung la spate, scurt pe frunte, cu aspect ca de cilti de la atita tras, prins in mod artificial in jurul fetei cu doua suvite urite deasupra urechilor.
Ce spunea parul acesta al lor? Spunea: „Noi nu sintem ca muritorii astia de foame, ca amaritii astia subdezvoltati, ramasi inca de pe vremurile barbarilor. Noi sintem functionari de banca, studenti, fii de oameni imbogatiti care lucreaza in companii petroliere; cunoastem Europa, am citit. Noi sintem burghezi: priviti aici parul nostru lung, care sta marturie modernitatii noastre internationale de privilegiati!”.
Asadar, pletele acelea faceau aluzie la „chestiuni” de Dreapta.
Ciclul s-a incheiat. Subcultura la putere a absorbit subcultura de opozitie si si-a insusit-o: cu o abilitate diabolica, a facut cu rabdare din ea o moda care, daca nu poate fi numita chiar fascista in sensul clasic al cuvintului, este insa de o reala „extrema dreapta”. (…)
Note
* In „Corriere della Sera”, cu titlul „Tro i capelli lunghi” („Impotriva parului lung”).
** In original, cose, o aluzie la organizatia de tip mafiot Cosa Nostra (n. red.).
*** In 1969, intr-o banca din Milano explodeaza o bomba: 17 morti si 90 de raniti. In aceeasi zi, alte bombe explodeaza la Roma, linga Monumentul lui Victor Emanuel al II-lea. Pentru masacru este inculpat, printre altii, anarhistul Giuseppe Pinelli, ce se dovedeste apoi nevinovat, dar moare in mod misterios, cazind de la fereastra camerei in care era interogat, la politie. Intimplarea declanseaza asa-numita „strategie a tensiunii”, care avea sa insingereze Italia timp de multi ani (n. P.S.).