Aproape ca nu subiectul conteaza – oricum scenariul e destul de incarcat si de confuz –, ci sosul pe care Alfredson il prepara, ajutat de colegi cu care a mai lucrat (directorul de imagine Hoyte van Hoytema, monteurul Dino Jonsäter) sau de colegi noi, printre care Alberto Iglesias, autorul muzicii nelinistitoare, pline, solitare care insoteste in oglinda miscarile vatuite din povestea imaginata de John Le Carre. Filmul lui Tomas Alfredson, pe care probabil ca cele 11 nominalizari la Premiile BAFTA l-au facut sa primeasca trei nominalizari si la Oscar – pentru rol principal masculin (Gary Oldman), scenariu adaptare (Peter Straughan si Bridget O’Connor), coloana sonora – dupa ce fusese ignorat la Globurile de Aur, e unul din putinele filme de azi in care muzica retine intreaga esenta a ansamblului. Dupa ce ati vazut filmul, ascultati-i coloana sonora (e pe YouTube) si in minte o sa va apara amprenta exacta a atmosferei filmului – atmosfera care pe ecran nu a fost, normal, creata doar de muzica, ci si de imaginea afumata a interioarelor, de eficacitatea uscata a exterioarelor de Razboi Rece, de personajele cu trasaturi sterse pina la a le face intersanjabile, de singuratatea si eficienta tacuta a spionilor s.a.m.d.
O drama care nu se consuma decit in interior
Una dintre imaginile care iti ramin in cap e cea a lui George Smiley, scos la pensie dupa esecul operatiunii de la Budapesta cind un agent al Circului (MI6) fusese impuscat si care merge in mod regulat sa inoate. Dar nu se duce la o piscina cu apa curata, ci intr-un lac unde apropierea altor barbati cu carnuri la fel de albe si de triste aduce acelui mic loc de recreere un aer promiscuu si deprimant. Pe George Smiley l-a lasat si nevasta – o sa aflam la un moment dat si pentru cine –, lucru care face din personajul interpretat de Gary Oldman recipientul unei drame care nu se consuma decit in interior. Meritul actorului sta nu doar in economia de mijloace. El trebuie sa joace pe dinauntru, sa fie o persoana inteligenta si alerta pe dinauntru, dar pe dinafara trebuie sa para lipsit de culoare, palid, lent, inert. Nota filmului vine din chiar stilul de joc al lui Oldman, astfel ca Tinker Tailor Soldier Spy se creeaza din relatia pe care omisiunile o stabilesc cu ceea ce se spune. Daca ramii cu muzica lui Alberto Iglesias in cap, pe limba iti ramine un anume aer de singuratate ce insoteste viata spionilor si, pardon de expresie, conditia lor umana. Nu atit mister, cit tristete. Spionii nu sint niciodata ei insisi, ci interpreteaza niste roluri din care nu ies nici cind dorm. Putine filme le deslusesc masca tragica in spatele actiunii antrenante (si seducatoare pentru cinema) asa cum o face Tinker Tailor… pentru care viata spionilor nu are nimic glamour. Nu stiu in ce masura Gary Oldman a facut din interpretarea sa un fel de ars poetica.
Regizorii Carlos Saura si Claude Lelouch spuneau la Bucuresti ca actorii sint fiinte foarte fragile care folosesc armatura unui personaj pentru a capata ei insisi consistenta si fermitate. In filmul biografic The Life and Death of Peter Sellers, Peter Sellers-ul (sic) interpretat de Geoffrey Rush prelua in viata de zi cu zi fiecare personaj pe care il juca la momentul respectiv. Nu putea fi niciodata el insusi pentru ca nu avea consistenta. Acest conflict dintre aparenta si realitate, dintre ce se vede si ce se ascunde, dintre ce nu se spune si ce se realizeaza in tacere ne si seduce la meseria de spion, iar cinematograful a fost interesat dintotdeauna sa speculeze aceste lucruri si pentru ca aceste lucruri ii suna teribil de familiare.
Un spion care stia prea multe/Tinker Tailor Soldier Spy, de Tomas Alfredson. Cu: Gary Oldman, Colin Firth, Tom Hardy, John Hurt