Sint convins ca putini dintre cititorii acestei rubrici ii cunosc numele si, probabil, si mai putini i-au ascultat mina de inregistrari realizate pentru Columbia, in anii 1928-1930. Nici relatia ei cu George Enescu nu a facut, din cite stiu, obiectul vreunui studiu, desi ea trebuie sa fi fost una speciala din moment ce Blanche Selva ii interpreta cea de-a doua Suita op. 10 intr-un recital de muzica de camera, la Paris, in 1921.
Nascuta in 1884 intr-o localitate din Correze, admisa la Conservatorul din Paris in 1893, ajunsa in Elvetia, dupa ce familia se muta la Geneva, Blanche Selva a dat primele concerte la Lausanne, la virsta de 13 ani, pentru a-l cunoaste apoi pe Vincent d’Indy si a deveni eleva si apoi adepta sa la Paris, la Schola Cantorum, unde la virsta de numai 18 ani era numita profesoara de pian. Blanche Selva a facut ulterior, pina la moartea sa timpurie, la 58 de ani, o cariera cu totul neobisnuita si remarcabila, de pianista intelectuala, cu preocupari multilaterale.
Autoare a unor lucrari teoretice consacrate formei de Sonata (1913), unui curs intitulat Invatamintul muzical al tehnicii pianului (7 volume publicate intre 1916 si 1924), unei exegeze despre Sonatele lui Beethoven (1927) si unei biografii a compozitorului Deodat de Severac (1930), Blanche Selva a desfasurat in paralel o activitate remarcabila de pedagog, ca profesoara la Ecole Normale de Musique, Conservatorul din Strasbourg, cel din Praga (devenind in anii 1920-1924 o entuziasta promotoare a muzicii cehe!) si creind in cele din urma propria sa scoala de muzica la Barcelona, unde s-a instalat in 1925.
A compus concomitent diverse lucrari de amploare mai mica sau mai mare si a fost, mai ales, o remarcabila interpreta, lansata printr-o cu totul exceptionala integrala, intr-un Paris nu foarte receptiv, a operei pentru pian de Johann Sebastian Bach, data in 18 concerte. La capitolul performante a urmat mai tirziu o serie de concerte cu integrala Sonatelor de pian de Beethoven. Alaturi de marile nume ale muzicii clasice, Blanche Selva a fost apropiata si interpreta, adesea in prima auditie, a creatiilor compozitorilor contemporani francezi legati de Schola Cantorum (Albert Roussel, Paul Dukas, Alberic Magnard etc.), ale prietenului ei Deodat de Severac, colaboratoare si dedicatara a lui Isaac Albenitz si a capodoperei sale Iberia, interpreta a lui Debussy, Ravel sau Honegger.
La Barcelona a format timp de citiva ani, pina la un accident cerebral in 1930 ce avea sa-i intrerupa cariera concertistica, un duo cu Joan Massia, un exceptional de dotat violonist catalan, si el azi uitat.
Monografia lui Guy Selva, care a repertoriat peste 1.100 de concerte si recitaluri ale pianistei, pune in evidenta marii artisti alaturi de care a cintat muzica de camera, in primele trei decenii ale veacului XX, incepind cu Vincent d’Indy si Eugene Ysaye si continuind cu Alfred Cortot, Pablo Casals, Albert Schweitzer si, nu pe ultimul loc, George Enescu.
Cum nimeni intre muzicologii romani nu a facut, din cite stiu, o cercetare serioasa despre colaborarea intre Enescu si marii artisti ai tineretii sale pariziene, mentiunile concertelor cu Blanche Selva in monografiile enesciene sint, atunci cind exista, sumare si incomplete. Potrivit informatiilor ce ne-au fost oferite cu amabilitate de Guy Selva, colaborarea pe scena a celor doi artisti ar fi inceput in martie 1905 (cu Sonata in la de J. S. Bach), pentru a continua intr-o serie de cel putin patru concerte exceptionale in 1907, in care Enescu si Selva au interpretat, intre altele, Sonata Kreutzer de Beethoven si celebra Sonata de Cesar Franck. Intilnirile au continuat dupa Primul Razboi Mondial, in concerte de camera din 1920 si 1921, cind in program s-au aflat piese cu un destin ulterior mai putin faimos, precum Sonata de Pierre de Breville sau cea de Alexis de Castillon.
La 12 februarie 1921, Blanche Selva interpreta intr-un concert de camera si cea de-a doua Suita de pian enesciana, la concurenta cumva cu o piesa de Josef Suk. Un cronicar acru (P. de L[apommeraye].) caracteriza ulterior Suita, in revista “Le Menestrel”, drept “lucrare constiincioasa, dar fara stralucire, pina si in Bourree”, acordind o mentiune doar Sarabandei, “miscare agreabila, de inspiratie libera”. Blanche Selva, care ar fi redat “intreaga intensitate stranie” a piesei lui Suk (nenumita de atentul critic!), nu ar fi “reusit sa dea viata Suitei pentru pian de Dl. Enescu”…
Nu poti decit zimbi citind concluziile evidentei indispozitii afective de care, s-ar spune, suferea criticul. Mai important, pentru acei dintre dumneavoastra care vor sa cunoasca reala arta a marii pianiste si partenere de muzica de camera a lui Enescu, la dispozitie va stau doua CD-uri, editate de Asociatia Blanche Selva, in cooperare cu casa de discuri Malibran, si care includ integrala putinelor inregistrari pe care Selva a apucat sa le faca in anii 1928-1930. Intre ele, indispensabile comori, Partita nr. 1 in si bemol de Bach, Preludiu, Coral si Fuga si Sonata pentru vioara si pian a lui Cesar Franck, cu violonistul Joan Massia si, mai ales, o formidabila interpretare a Sonatei beethoveniene a “Primaverii” (CD Malibran MR 177; RCP076: Blanche Selva: une promenade musicale). Eu unul nu ma satur sa le ascult…