Cartea e surprinzator de previzibila, mai ales ca unghiul de abordare ar fi putut fi extrem de generos. Totul e pe fast forward: studentul englez are acces instantaneu, indata ce ajunge in tara, la cele mai inalte cercuri de nomenclaturisti pusi pe distractie la Capsa sau Inter, o seduce si pe fata unui inalt demnitar comunist, din ala mai aristocrat asa, ceva tip Maurer. Omul nostru plonjeaza direct in centrul faptelor, vede ceva Bucuresti cotidian mizer si prafuit, dar apoi e prins intr-o viltoare care implica si puterea, si miscarile underground.
Petrecerile nomenclaturii, ale baietilor de bani gata, ale securistilor, cu muzicanti umiliti, adolescente prostituate si muzica disco, aici Romania are o adevarata cultura a birfei dezlantuite care e departe sa se fi terminat chiar si acum. In ultimii 22 de ani s-au adunat tone de “marturii” – de la fostul bucatar, fostul bodyguard, fostul sofer, fostul pilot de elicopter, fostul administrator de cabana, de la fostii parteneri de bautura ai lui Nicu (Madalin Voicu, Serghei Mizil) etc. – prin toate ziarele si emisiunile romanesti de cancan. E interesant ca principala “recuperare” a vietii sub Ceausescu a fost exact zona tabloidala, asta concomitent cu o investigatie academica destul de slaba a vietii si personalitatii dictatorului. Circulau si in anii ‘80 mii de legende despre viata de lux a demnitarilor. Imediat dupa revolutie, zvonurile, care mai de care mai greu de crezut, s-au inmultit – si, daca nu-i uram destul, trebuia sa mai inventam cite ceva ca sa suplinim omorirea sotilor Ceausescu. Anii 2000 au adus o si mai mare tabloidizare, de data asta mai relaxata, a vietii nomenclaturistilor. Marile vedete ale vremii – sportivi, muzicanti, actori, scriitori –, toti aveau la un moment dat un contact inevitabil cu anturajul “glam” al casei Ceausescu, mai ales prin Nicu Ceausescu, personaj care apare cu numele real si la Patrick McGuinness.
E evident ca scriitorul englez nu stie mai nimic de efervescenta birfelor din jurul demnitarilor ceausisti. Personajul Nicu Ceausescu apare la un moment dat insotit de o gimnasta de 13 ani pe care o pipaie in vazul tuturor la o petrecere la Inter. Birfele legate de relatia cu Nadia Comaneci, sustinute de tot soiul de martori ai relatiei, sint de o mie de ori mai suculente (si uneori mai neautentice) decit biata imaginatie a scriitorului nostru (ce rost mai avea detaliul “pedofil”, Nadia avea peste 20 in momentul ala). Nicu este la un moment dat pus la punct de bodyguard-ul unei fete de inalt demnitar pe care cel mai iubit fiu o agresase. Si asta sub privirea lui Milosevici (da, apare si el prin peisaj). Pe de alta parte, Nicu Ceausescu este si dandy-ul foarte aparat si protejat de ziaristi, fosti prieteni, fosti oameni din aparat. Oricare ar fi adevarul, intr-o fictiune merita o imagine ceva mai complicata decit cea a unui soi de libidinos imposibil de stapinit.
O sursa de umor involuntar
Povestile Epocii de Aur sufera de exagerari, de paranoia. Sint combinatii-dinamita de susoteala pe la coltul strazii, cu sentimentul de eliberare de dupa decembrie ‘89. Telefonul fara fir, combinat cu ceva radio strain mai mult sau mai putin de contra-propaganda, amestecat cu frustrari din ce in ce mai apasatoare la nivel de entertainment in anii ‘80 – televiziune din ce in ce mai putina, productie de divertisment mult mai slaba decit in anii ‘70. Cum spune bine si McGuinness, plictiseala sub regimul Ceausescu e o continua tensiune combinata cu pasivitate, nici nu se putea compara cu plictiseala vestica. Ei, in aceste conditii sa citesti un roman fictional-istoric se poate dovedi mai mult o sursa de umor involuntar si de intrigare a cititorului roman nu prin brutalitatea “dezvaluirii”, ci prin rudimentarul ei.
Apar si scene cel putin ciudate, momente inedite pe care nu prea stim de unde sa le luam exact. Ar fi mai intii coruptia din mediul universitar, faptul ca se pot cumpara diplome, o birfa pe care nu o auzisem – erau multe probleme in mediul academic, dar coruptia nu mi-a parut a fi una dintre ele, mai ales la umanioare; era chiar un cult al studiului superior cu care nu prea te puteai juca (poate sint viciat de scandalurile postrevolutionare din invatamintul superior). Apoi, e o poveste despre mediul underground bucurestean pe care n-am putut s-o inghit nicicum. Un personaj, Petre Romanu (sic!), este liderul unei trupe rock foarte iubite. Se stie ca se faceau concerte semiclandestine cu sute de spectatori, pentru asta sint destule marturii. Si chiar concertele oficiale tinute de trupe mari inca de pe atunci (Iris, de exemplu) aveau un oarecare aer subversiv. In povestea lui McGuinness insa apar niste combinatii hippie-punk dubioase, cu tipe cu fetele perforate de piercing-uri (asta chiar nu prea se putea) si unde se fuma iarba la greu – nici de vreo subcultura condimentata cu narcotice n-am auzit.
Ce exista, fara urma de indoiala, mai ales in Bucuresti, era o scena muzicala destul de activa, un trafic intens de discuri si de filme pe video. Si e adevarat ca multi dintre tineri erau fascinati de Vest si incercau intr-un final sa o intinda acolo (Noapte buna, copii!, romanul lui Radu Pavel Gheo, e extrem de atent si detaliat in descrierea acestor obsesii ale fugii care mergeau la pachet cu fascinatia pentru cultura vestica).
O abordare previzibila
In recenziile (unele elogioase, in “Independent”, de exemplu – nu va mirati, se pare ca nu se mai poarta mai deloc recenzia negativa), cartea lui McGuinness este pe drept laudata pentru un singur lucru pe care l-am apreciat si eu: se simte background-ul poetic al scriitorului, traducator de Mallarme, bun cunoscator al poeziei contemporane. Momentele de descriere cuprind formulari laconice ale unor situatii simple de viata care lovesc prin forta, care amuza uneori in mod real. Despre doua prostituate de la hotelul Intercontinental: “Si-au ridicat capetele cind am intrat, ca niste cai la pascut, apoi si-au coborit privirea la loc”.
Nu stiinta scrisului e problema acestui roman, ci abordarea previzibila a unui subiect mai complicat decit parea acum 20 de ani. A fost Bucurestiul un oras gri, care zvicnea pe la colturi de micul trafic si care se cutremura cite un pic dupa cite o demolare? A fost, sigur, iar ideea personajului Leo din roman, care face un ghid al locurilor pierdute dupa demolari, e chiar frumoasa. Se gasea greu mincare? Sigur. Era interzis avortul? Bineinteles (si asta vor sa faca si acum). Insa ideea pe care autorul se chinuie sa o puna in valoare este acumularea pina la insuportabil a tensiunii, sa surprinda prin ochii expatului o Romanie care sta sa explodeze singeros. Tensiunea nu se acumuleaza, se acumuleaza doar loc comun, ca intr-un caiet cu notite tinut de un reporter talentat. Romanul are si un rol terapeutic pentru scriitor. McGuinness a stat in Romania, insa pina in ‘88, ratind astfel rasturnarea regimului – marturisea intr-un interviu ca regreta mult faptul ca a plecat inainte sa se intimple. Unii recenzenti au gasit similaritati intre aceasta acumulare de tensiune impotriva unui regim dictatorial si exploziile primaverii arabe de acum un an.
Tinarul plecase dintr-o Anglie a lui Thatcher, nu prea roz. Cel putin pentru clasa din care facea parte. Tatal, muncitor, era pe la protestele impotriva concedierilor masive ale epocii. Fiul ii preia avintul, dar se scirbeste repede de vindut “The Socialist Worker”. Cind se apuca sa-si caute o slujba, gaseste ceva exact in locul unde nimeni altcineva nu depusese vreun dosar, Romania. Un alt episod si personaj de retinut este cel numit Trofim (un soi de Brucan), comunist inrait de tinar cu origini evreiesti, care conspira (il foloseste, de fapt, pe tinarul englez venit in vizita) pentru a publica impreuna cu alti fosti comunisti de cariera o scrisoare de protest impotriva Ceausestilor in presa occidentala. Mai putin reusite sint caricaturile unui Adrian Paunescu (numit “Palinescu”) in roman, destul de schematic, condimentat cu unele replici poate cam dure, dar care exprima o stare de spirit reala atunci: “Palinescu e ca o pata de benzina cu chip de om – oamenii de felul lui se tot intind si se tot intind pina nu mai poate nimeni sa respire”.
Ultimele o suta de zile, un compendiu de legende urbane romanesti sau locuri comune vestice despre Romania comunista. Patrick McGuinness e evident unul dintre multii meseriasi ai scrisului, dar previzibilul – sau imprevizibilul inutil – ii subrezeste rau romanul.
Patrick McGuinness, Ultimele o suta de zile, traducere si note de Ana-Maria Lisman, colectia “Biblioteca Polirom. Proza XXI”, Editura Polirom, 2012