Doar ca, in scena din roman, “Graalul” nu este descoperit la capatul unei peripetii, ci ingropat cu obida. Daca imaginea aceasta are relevanta pe care i-o banuiesc, atunci nu vom urmari in romanul de fata o aventura spirituala in cautarea unui adevar mai presus de fire, ci o aspiratie puternica de a lasa de pe umeri investitura nedorita a unei filiatii poate nobile, dar chinuitoare, in schimbul unui dram de liniste. Pentru ca fiica din acest roman mosteneste ceva de la fiecare dintre parintii ei, ambii iesiti din comun, iar amprenta lor apasa greu.
Acasa, pe cimpia Armaghedonului spune povestea unei familii in centrul careia se afla Maria Valean (numita de copiii ei Mica), o figura materna cu totul aparte. Ca tinara fata, nascuta intr-o familie de iehovisti, ea este obligata de imprejurari, intre care nu doar accidentele razboiului, ci si lucraturile rivalelor si autoritatea parintilor neintelegatori, sa se casatoreasca cu un om gospodar, dar pe care nu-l iubeste. Viata alaturi de el va fi un chin pe care aparitia copiilor il va spori. Dar nu avem de-a face cu un roman al suferintelor femeii canonite de sot. Dimpotriva, Mica e o femeie puternica, a carei forta este ura. Cea mai mica fiica a ei, Tabita, ajunsa profesoara si scriitoare, ii povesteste viata, incercind sa reconstituie partile de umbra ale acestei existente incrincenate de prea multe neimpliniri cu care nu se resemneaza niciodata.
Ritmul cartii este bine intretinut
Trebuie sa observam remarcabila pricepere cu care Marta Petreu construieste lumea din acest roman, inchisa ca sub un clopot de cerul apasator al Cimpiei Transilvane. Personajele poarta nume biblice precum Marta sau Tabita, iar in graiul ardelenesc, utilizat cu rezultate excelente, chiar si numele latinizante au o inflexiune neaosa, dura, neconcesiva: Tiberia, Lucretie, Agustin, Verjenie. Avem de-a face deci cu personaje aspre, rezistente la traversarea desertului moral care e viata si pregatite pentru confruntari ultimative cu forte cu care nu se glumeste. Si ritmul cartii este bine intretinut, cu o studiata cadenta ce prinde cititorul de la inceput. (Citeva pagini numai, prea lirice parca, nu se potrivesc; atmosfera de reportaj de front nu ingaduie pauze de respiratie. Iar finalul cartii, pastrind acelasi ritm terorizant, ameninta sa nu ofere cartii inchiderea de care are atita nevoie.) Universul mental al taranilor pocaiti are o duritate caracteristica, pe care o ilustreaza nu atit persecutiile din partea regimului comunist, primite cu bucurie, cit asteptarea incordata a mintuirii prin distrugerea lumii. O particularitate a cartii este ca, desi Tabita marturiseste in citeva rinduri ca s-a simtit in minoritate printre tovarasii de-o virsta, ca fiica de pocaiti, lumea romanului este sufocata de presimtirea iehovista a sfirsitului lumii. Agustin le citeste copiilor sai mici, la ceas de seara, cele mai infioratoare pagini ale Bibliei ca sa-i invete despre sfirsitul lumii si speranta salvarii, lucru care umple mintile acestora de spaime. Dar nici mama nu se lasa mai prejos, punindu-i sa faca treburi grele, aruncindu-le batjocuri grave si blestemindu-i din ce in ce mai grav. Lumea din roman se construieste pe fundalul unei adversitati crunte, care nu inceteaza sa se acumuleze fara a gasi un debuseu.
Asumarea urii parintesti
Provenind dintr-o familie in care s-a insularizat pentru ca n-a vrut sa adere la neoprotestantismul parintilor ei, Mica ajunge sotia unui barbat rigid, intimidat de propria sotie si lipsit de rafinamentul sufletesc ce l-ar putea ajuta sa si-o apropie. In plus, acesta se converteste, trece si el la pocaiti, refacind cercul care o exclusese pe Mica inca din copilarie. Asa ca femeia isi retrage orice rezerva de tandrete pe care ar mai fi putut sa o aiba pina atunci, se impietreste si mai mult, acuzind mut lumea intreaga de complotul care a facut-o nefericita: parinti, vecine, sot, chiar propriii copii, crescuti fara dragoste, printr-o pedagogie severa, cu accese ce merg pina la ura. Ura Micai este o reactie la ceea ce i se pare ca i-a oferit lumea acestei tinere taranci, raspunsul ei la adversitatea perceputa a celorlalti. Ea interpreteaza totul, inca din adolescenta, prin prisma unui revansism obstinat care, prin reactiile stirnite, nu este niciodata dezmintit. Dar tendinta ei de a citi in lumea de semne din jur ceva care o priveste nu este singulara. Sotul ei, Agustin, reprezentantul in roman al mentalitatii taranilor pocaiti, practica si el o lectura-tip a semnelor lumii largi, de pilda vede in centura de radiatii Van Allen, despre care citise intr-un ziar, o confirmare a indiciilor sfirsitului vremurilor din Apocalipsa Sfintului Ioan. Si aduce aceste presimtiri apocaliptice in casa, unde le pune pe jarul conjugal. Cu toata nepotrivirea lor de caracter, sotii par sa-si fie totusi predestinati, atit isi seamana de mult unul altuia: o familie torturata, a carei vocatie este sfisierea.
Tabita, naratoare a vietii parintilor sai, incearca sa iasa din spirala acuzatoare in care s-au ratacit acestia. De aceea, ea se asaza inca de la inceputul rememorarii sale sub semnul iubirii fata de mama acum moarta, cu tot sufletul ei strimt in care nu era loc decit pentru cite unul dintre cei trei copii ai ei, pe rind. Tabita isi propune sa o iubeasca incapatinat, cu o hotarire inflexibila, pe mama aceasta plina de ura fata de toti ai sai, sa infringa adversitatea mamei cu forta neinduplecata a dragostei. In planul epic, viclenia reuseste; mama va muri binecuvintindu-si copiii, dupa ce i-a blestemat cumplit (si, cum se arata in ultimele capitole atroce ale cartii, eficient) “la icoane” sau “intre pomi”. Dar in planul naratiei, care il subintinde pe cel al povestirii si ii da sensul, aceasta viclenie nu mai este salvatoare. Felul cum gindeste, selectia scenelor din viata mamei sale arata ca Tabita nu poate iesi din tiparul mental al familiei sale: “Atunci mi-am dat seama ca iubirea mea pentru ea e plina de minie, ca grija pentru ea si suferinta pe care mi-o produce sint impletite, ca plesnele unui bici, in aceeasi funie cu remuscarea si ciuda”. Tabita afirma ca doar prin restituirea intregului personalitatii mamei sale isi poate arata dragostea fata de ea. Dar tonul rememorarii ei este unul vindicativ si implacabil. Oricita tandrete ar declara mamei sale, naratiunea pe care i-o dedica nu face abstractie de nimic din maternitatea ei revoltatoare, creatoare de resentimente. Tabita nu ii poate oferi mamei sale consolarea unei uitari indulgente, parind a crede ca doar o spovedanie completa, fara rest, poate fi eliberatoare. Dar exista cel putin un moment in care ea nu a gindit astfel: Tabita se stie vinovata de a nu fi oferit primului ei sot, muribund, consolarea de a crede, odata cu el, ca moartea nu inseamna capatul a toate. Ceea ce inseamna ca, scriind povestea necrutatoare a vietii teribilei sale mame, Tabita nu procedeaza consolator si iubitor nici macar din punctul ei de vedere.
Tabita face tocmai contrariul a ceea ce, de fapt, ar dori ea insasi, subconstient, sa faca. Am amintit, in debutul acestei cronici, scena ingroparii vasului cu singele parintesc in gradina casei, care ar putea fi citita ca o traducere metonimica a dorintei de a scapa de o prea grea mostenire. In loc sa ingroape Graalul urii parintesti si sa se lepede de mostenirea monstruoasa, ea si-o asuma. Si scrie, astfel inarmata, romanul vietii Micai, amintind-o asa cum a fost, chiar in ipostazele cele mai putin flatante, mai revoltatoare, alaturi de cele duioase, deoarece, afirma ea, intregul acesta restituit trebuie iubit. In realitate, oricit ar vrea sa scape de blestemul mostenit, oricit ar vrea sa ingroape acest Graal, Tabita nu poate s-o faca. Iubirea ei fata de mama cea apriga seamana prea mult cu o ura necrutatoare.
Marta Petreu, Acasa, pe cimpia Armaghedonului, Seria de autor “Marta Petreu”, Editura Polirom, 2011