Incep cu filmul. E incununat de premii internationale. N-are, in topurile criticilor, mai putin de patru stele si nici macar o singura intimpinare acra. Pe forumuri, internautii se extaziaza ca-s vasluieni. Cred c-ati inteles: despre A fost sau n-a fost? al lui Corneliu Porumboiu e vorba. L-am vazut intr-o dupa-amiaza de duminica, dupa ce am smuls-o pe prietena Magdalena din casa, am pus-o sa infrunte ploaia si am impins-o in cinematograful Studio din Timisoara, fost Eurimages, fost Studio, fost Timpuri Noi, fost Filimon Sarbu, fost Thalia, fost Scala. Frigul garnisit cu miros de igrasie si mucegai a adunat vreo 70 de spectatori, mai toti tineri. Daca am fi avut in urbe un Cinema Multiplex, sala aproape ca s-ar fi umplut. Dar cum frumosul nostru Mall nu are inca asa ceva, la Studio ne-am pierdut zgribuliti printre rinduri. Cam pina pe la jumatatea filmului s-a ris in draci. Apoi, pe masura ce pe ecran, la inregistrarea din studioul tv, cei trei mapeti s-au incins pe molcoma tema daca in 22 decembrie, la ora 12.08, a fost sau n-a fost revolutie in orasul lor din Moldova, lumea a chicotit tot mai rar. Iar cind, spre sfirsit, vocea mamei cu baiatul impuscat in decembrie ’89 a intrat pe fir in direct cu un text cam neverosimil (poate prea poetic, as indrazni sa cirtesc), nimeni nu mai ridea de mult. Asa ca, la finalul propriu-zis, amutitor, cu luminile care nu se aprind pe strazi deodata, ci pilpiie si ele cum pot, pe rind, chinuit si palid, in tristetea si mizeria aia de oras, am ramas si noi muti, iar tacerea salii din Timisoara s-a facut densa de puteai sa te lovesti cu ea.
Am ramas cu totii pe scaune inca putin, fara sa ne putem ridica. Apoi ne-am indreptat spre iesire si, in timp ce coboram pe scari, desi nu ne cunosteam, am inceput sa ne aruncam unii altora zimbete complice. Un tinar, probabil student la arte sau arhitectura, dupa sulul de carton atirnat cu o curea de umar, a intrat brusc in vorba si m-a intrebat daca am mai vazut si celelalte filme despre revolutie. I-am raspuns ca le-am ratat. Pacat, a zis el. Oricum, asta-i cel mai curat film care s-a facut vreodata despre tot rahatu’ de la noi.
Pe cuvintele rahatu’ de la noi am iesit in strada. La nici sase jumate era deja un intuneric cetos. Intre putinele dati din viata mea cind am iesit de la un film, citeva minute n-am stiut ce-ar trebui sa simt: deprimare? voiosie? neliniste? usurare? mila? revolta? Un cocteil din ele? Sau pur si simplu nimic, fiindca starea + cu aia – da 0. La 18.30 fix, mii de becuri mari si mici, de-un galben stralucitor, s-au aprins toate deodata pe stilpi si pe ghirlandele rasfirate printre copaci, intre cladiri, ca niste plase pe tufisuri si pe fintina stalinista cu pesti. Piata Revolutiei stralucea feeric ca un pom de Craciun. Intr-o fractiune de secunda am simtit clar ca se cuvine sa ma sufoc de bucurie.