Nu sint atit de minutios, atit de eficace, cind nu cunosc autorul ma rezum la prima etapa, rasfoiesc cartea, citesc fragmente si ma decid pe loc daca scriu despre ea sau nu.
2. Nu sint propriu-zis un critic literar, ci istoric literar; eu scriu in mare parte despre cartile pe care, citindu-le, le consider meritorii, scriu despre autorii care m-au convins deja si despre cartile prietenilor, dar acele carti care imi plac. Nu scriu “recenzii”, ci mici articole menite nu sa rezume cartea, ci sa ii puna in valoare mizele teoretice, dar si stilul. Nu doresc sa “impun” un autor, ci sa ii fac mai bine auzita “vocea”, tocmai pentru ca exista o voce care merita sa fie auzita. Insa exista in mod cert placerea de a descoperi un autor nou, e important sa sustii o carte remarcabila a unui tinar autor, ma bucura intrarea pe scena literaturii in sens larg a unor noi personaje. Intr-o lume dezinteresata de carte, cei care o concep devin importanti, si trebuie pretuiti pentru aceasta.
3. De foarte multe ori cred ca recenzia functioneaza si ca un text de tip reclama, in sens opus, ea poate functiona si ca un corectiv in masura sa diminueze interesul pentru acel autor sau acea carte. Pentru un autor care nu a dobindit o oarecare vizibilitate, recenzia joaca rolul reclamei, chiar si atunci cind este mai acidulata. Ea vehiculeaza un nume, cu sarcasme sau cu incurajari, ii stabileste o cota, oricit de efemera ar fi judecata critica, il pune in discutie. Este meritul esential al “criticii de intimpinare” sa anunte, pentru ca altfel valoarea unei opere se sedimenteaza in timp, cel care-i confera si un profil durabil. Ca si la bursa, este pusa in joc o potentialitate, unii vor miza pe ea, altii nu. O a doua carte si apoi o a treia creeaza stabilitate si precizeaza identitatea unui autor. In ce ma priveste sint sceptic cu privire la cartile facute din recenzii, nu si la cele care transforma recenzia in microeseu sau in studiu.
4. In general evit sa scriu despre cartile proaste tocmai pentru ca fac rar ceea ce poarta numele de “critica de intimpinare”. Cu alte cuvinte, imi aleg cartile bune si autorii de marca, indiferent de virsta, de notorietatea pe care o au. Nu am avut sentimentul ca sint pe baricade diferite, noi, “criticii”, si ei, autorii “criticati”. Daca observati, termenul a “critica”, chiar si atunci cind este vorba de critica literara, pastreaza un sens negativ. De unde s-ar deduce ca adevaratul critic ar trebui sa-si reprime placerea lecturii, pentru ca intr-o frigiditate superioara sa decida adevarul cartii. In realitate, foarte adesea, nici placerea textului, nici obiectivarea obstinata nu sint puse in joc, ci viscerele chinuite ale cine stie carei forme de idiosincrasie. Deopotriva in postura de critic si criticat m-a deranjat amatorismul “recenzentilor” rezolvind procustian situatii care le depaseau cu mult competentele. Am vazut confuzii elementare intre statutul unor discipline, teoria literara, critica literara si istoria literara. Un tinar critic credea ca face critica literara pe o carte care vehicula un bagaj conceptual de mare finete admonestind autorul ca se ocupa de nereusitele romane ale lui Eugen Lovinescu in loc sa dea corect un verdict asupra valorii lor canonice la 100 de ani dupa scrierea lor. Confuziile elementare ma stupefiaza, analfabetismul teoretic al multor recenzenti care se arunca asupra cartii cu gura larg deschisa si nu reusesc sa digere nici primul dumicat al ei ma lasa ginditor. Dincolo de absenta din partea recenzentilor a unui bagaj teoretic in actul critic, observ adesea si dificultatea de a iesi din spatiul literaturii romane in cel al literaturii universale. In ce ma priveste, recenzia joaca rolul deschiderii catre dezbatere a unei carti, nu asum faptul ca trebuie sa corectez o viziune, ci ca trebuie sa intru un dialog cu o alta, cea a criticului.
Momentul inefabil nu este cel al suprapunerii opiniilor, ci a rezonantei pe care un critic literar il poate da cartii tale chiar si atunci cind te contrazice. Exista insa si critica de tip matraca, condeiul minuit ca ciomag sau fineturile de aspida, exercitiul delicios al picurarii otravii strop cu strop. In ce ma priveste, regret o singura cronica, nu pentru ca ar fi fost falsa, ci pentru ca nu lasa sanse, si prin aceasta era nedreapta, si mai ales pentru ca era o cronica la cartea unui prieten drag. Am descoperit cu intelepciunea cea de pe urma natura subtila a greselii mele, insa nu mi-a disparut sentimentul de regret. In mod cert, nu voi mai pune niciodata o carte mai presus de o prietenie, mai ales acolo unde exista spatiu cit cuprinde pentru un exercitiu de admiratie.
5. Ma indoiesc ca nu se intimpla, nu are insa statutul unei practici recunoscute. Exista recenzia de tip recomandare a cartii ca produs pe o piata a cartii. Se presupune ca acolo faci mai putin critica literara cit marketing. Mi se pare o idee buna ca scriitorii sa se recenzeze intre ei, sa isi manifeste afinitatile si solidaritatea. Inteleg insa si ceea ce ii retine. Uneori prietenia functioneaza ca un bun liant, o prietenie care se bazeaza pe afinitati, pe admiratie, pe respect reciproc. Ca autor sint indatorat citorva prieteni care mi-au recomandat cartile si pentru felul realmente inteligent, inspirat in care au facut-o. Ce poate fi mai frumos decit o prietenie care trece si prin acest univers particular, inefabil al cartii.
Revin la intrebarea dumneavoastra si va spun ca eu am adoptat aceasta practica. Scriu despre cartile prietenilor, scriu despre cartile prietene, adica despre acele carti care imi transmit ceva.