Povestea din carte este una scurta, dar amplificata prin secventieri abrupte, prin fragmentare si repetitie. Anecdotele absurde, iesite, parca, uneori din What’s Eating Gilbert Grape, alteori din monologul furios al lui Benjy Compson, se petrec “vara”, “iarna” si “toamna”, dar fara o succesiune cronologica. Parohia este cartea unui erou fara nume care se recomanda insistent ca avind 30 de ani, desi gesturile si reactiile sale sint toate ale unui copil. Ne putem imagina scrierea ca pe o retrospectie fictionalizata, in care gesturile copilului sint amestecate cu cele ale barbatului matur de acum. Ar putea fi o carte despre satul anilor ‘80, vazut printr-o lentila magic-onirica, insa nu spectaculosul de tip fantastic este miza acestei carti, in care cea mai insolita aparitie este un ciopor de animale ce insotesc o fata, avind particularitatea ca sint invizibile si miros a pufuleti. Ei bine, de la mirosul de pufuleti trebuie reconstituita, probabil, miza autofictionala a acestei carti al carei autor, nascut in 1975, a putut bine cunoaste, in anii ‘80, “paradisul aromelor” unei economii prea putin orientate spre consum, cum era cea comunista: pufuletii, fosfarinul, “Spumos”-ul, micile delicii pentru oameni saraci, cum erau aproape toti pe atunci. Intr-un fel, Parohia e o carte de amintiri, fireste, cu precautia ca nu e necesar ca toate lucrurile povestite sa fie adevarate (unele sint, oricum, prea gogonate ca sa fie crezute), dar avind grija ca intre evenimentele relatate sa existe si unele care proiecteaza un trecut mai larg, al unei generatii intregi.
Satul e anonim si plin de personaje bizare, miscindu-se cu o stranietate de film mut. Naratorul, cum am spus, pretinde ca e un tinar fara capatii, de 30 de ani, desi mirarile lui, faptul ca se lasa laut de maica-sa, de bataile careia se teme strasnic, nu ii dau mai mult de 12. Totusi el nu e un redus mintal, ci doar un individ mult prea inocent pentru virsta lui. Fratele sau insa, mai mare, inginind mereu zgomotul motorului de tractor si trebuind sa fie legat de un tarus departe de casa in momentele solemne ale familiei, este intr-adevar bolnav (motiv literar cu larga circulatie, prezent de exemplu in Pamintul apelor de Graham Swift). Doi frati cu astfel de deficiente ar fi prea mult intr-un roman de doar 160 de pagini, de aceea probabil ca intirzierea baieteasca a naratorului-adult este o metafora. Galeria e completata cu Ninia, o fata schioapa, obiectul atentiei erotice a naratorului, care evolueaza de la diafan (pietricele si frunze de trifoi strecurate prin gard) pina la scabros (cearsaful insingerat de cei doi va fi arborat mitocaneste la fereastra, in noaptea nuntii lor). Ninia e partenera jocurilor de pe cimp ale naratorului, iar prezenta ei e semnalata de aparitia mai sus mentionatelor animale invizibile. Cealalta fata, Grasa, fiica lui Mirza, securistul satului, este tentatia lubrica in ce are aceasta mai josnic; de altfel, Grasa se imperecheaza in vacante cu fratele mai mare si inconstient, folosindu-se pentru asta de naivitatea si forta naratorului. Nu e greu de citit aici o fabula a maturizarii prin cunoastere erotica, in care iubirea diafana a Niniei invinge asupra celei hulpave a Grasei, dar numai cu pretul schilodirii si falsificarii ei. Un rudiment de intriga romanesca e de gasit deci si in cartea aceasta voit inclasabila, unul care intersecteaza miturile moderne ale copilariei “impure” si imaginarul dezlantuit al suprarealistilor, fara insa a ajunge pina la constructia unui astfel de mit personal.
Un semnal al nevoii de autodefinire a unei generatii inca nedesavirsite
Pe de alta parte, Parohia putea fi o noua Strada Crocodililor daca Dan Coman ar fi fost mai interesat de iesirile din normal ale personajelor bizare ce populeaza satul sau (probabil) transilvanean, de pitorescul fulminant al universului minuscul, de expansiunile in ireal ale gesturilor comune. El s-a indepartat insa de feeriile imaginative ale lui Schulz, pe a carui cale nu umbla. Vizionarismul nu este un scop in sine pentru Coman, ceea ce ne face sa ne intrebam care ar putea fi totusi scopul autorului. Aici se pune problema intrigii politice, oarecum neobisnuite in contextul literaturii unui poet fascinat de imaginar. Satul (in primul rind familia preotului din care face parte naratorul) este terorizat de securistul Mirza. Acesta isi face aparitia in casa parohiala si il loveste pe preot pentru omisiunea denuntarii spovedaniilor sau primeste turnatoriile fiului acestuia, agasat prosteste de cite vreun satean care nu-i trateaza cu destula seriozitate eforturile de la cursurile PTAP. Exista si un episod de impotrivire colectiva la evacuarea preotului, amintind de episodul Laszlo Tökes din 1989. Dupa cum mai multe episoade evoca constringerile dinainte de ‘89, de pilda cel al plecarii tuturor barbatilor din sat pe dealuri, noaptea, in cautarea unui loc cit mai inalt de unde sa poata prinde la televizor o finala de cupa pe posturile straine. Istoriile sint facute sa coincida prin suprapunerea nuntii naratorului cu Ninia, schioapa, in ziua premergatoare revolutiei. Pierderea virginitatii acestei fete vrajite, aproape o siluire, inseamna intrarea intr-o lume dezvrajita, care va fi cea postrevolutionara. Regasesc aici un sentiment pe care mai multi scriitori din generatia inca tinara au cautat, la un moment dat, sa-l fictionalizeze: acela ca revolutia din ‘89 a fost, pentru acea generatie ajunsa acum la expresie deplina, nu doar o eliberare, ci mai degraba o trauma, o brusca iesire din copilarie, o trezire la un nou format, tulburator, al existentei, in care regulile dinainte nu mai contau, iar viitorul acoperea amenintator orizontul. Si la Dan Coman, sentimentul este acelasi. Zvonul televizat pune capat lumii asa cum era ea, iar nunta pune capat copilaririi personajului.
Punind totul cap la cap, noul roman al lui Dan Coman se plaseaza singur intr-un intergen pagubos, care nu-l avantajeaza. Pe de o parte, ca roman al copilariei stranii, pline de intimplari neverosimile si de plutiri in imaginar, romanul este subtire, neconvingator. Pe de alta parte, ca roman al iesirii din virsta copilariei, Parohia nu reuseste sa ajunga la conturarea unui personaj si a unei mitologii personale. Ramine, atunci, sa fie un semnal al nevoii de autodefinire a unei generatii inca nedesavirsite, intrupata misterios din mirosul de pufuleti al anilor ‘80.
Dan Coman, Parohia, Editura Cartea Romaneasca, 2012