“Le Figaro” remarca faptul ca, de la debutul din septembrie 1992 cu romanul Igiena asasinului, Amelie Nothomb nu a ratat nici o “rentree litteraire”, publicind anual cite un roman si, totodata, aminteste ca autoarea “produce”, de fapt, trei sau patru manuscrise pe an, dintre care alege unul singur pentru publicare.
“De fapt”, spune Nothomb, “scriu, in medie, 3,7 manuscrise pe an! Am ajuns azi la cel de al 75-lea. Si nu le voi publica pe cele pe care le-am dat deoparte. Sint de o regularitate disperanta. Nu ma opresc niciodata din scris si ma supun unei discipline nebunesti: ma trezesc in fiecare zi la 4 dimineata. Multi scriitori afirma ca cel mai greu este atunci cind reiei scrisul dupa terminarea unei carti. Ei bine, eu am rezolvat problema: nu ma opresc niciodata din scris!”
Dintre toate aceste “toamne literare”, autoarea crede ca prima, cea din 1992, a marcat-o cel mai mult. “Eram nebuna de fericire si moarta de frica. Eram sigura ca era ceva efemer, ca vor fi doar trei luni de stralucire, dupa care totul se va termina. Eram foarte fericita si nu-mi inchipuiam nici o clipa ceea ce va urma. Aparitia romanului Uimire si cutremur (1999, distins cu Marele Premiu pentru roman decernat de Academia Franceza si ecranizat de Alain Corneau) a fost, de asemenea, un moment de cotitura: in acel an am devenit «best-seller».”
Cea mai recenta carte a prolificei belgiene nascute in Japonia, Barbe bleue (Barba albastra), publicata la Editura Albin Michel, a fost asteptata cu infrigurare de cititori la sfirsitul acestei veri si este descrisa drept un roman “refrigerant”.
“Doream de multa vreme sa vorbesc despre Barba albastra, care este povestea mea preferata”, explica autoarea. “In acelasi timp, am fost intotdeauna scandalizata de tratamentul pe care Perrault l-a aplicat acestei povesti, care il prezinta ca pe un monstru pur, fara explicatie, si, de asemenea, am fost socata de felul in care a prezentat personajele feminine ca pe niste idioate.”
In cartea lui Amelie Nothomb, Barba albastra este don Elemirio Nibal y Milcar, un “grande” de Spania care primeste femei in chirie in uriasa si luxoasa lui casa pariziana, casa din care nu a iesit de douazeci de ani. “Colocatara este femeia ideala. Ma rog, aproape”, gindeste el. Opt femei au intrat in casa si au disparut, o alta, Saturnine, se pregateste sa intre.
Ceea ce urmeaza este, scrie “Le Figaro”, “Charles Perrault in maniera Nothomb, cu un delicios parfum de pucioasa, eruditie si umor. Cu Saturnine Puissant, eroina ei, autoarea are in comun pasiunea pentru sampanie si dragostea pentru cuvinte, iar Amelie Nothomb cauta vocalele cu deliciu”.
“Sint ambele personaje ale cartii”, marturiseste Nothomb. “Sint, desigur, tinara belgiana, sau va puteti inchipui ca sint eu cu douazeci de ani in urma, proaspat debarcata la Paris; dar sint si Barba Albastra. N-as ucide pe nimeni, niciodata, dar ii inteleg atitudinea si am incercat sa ii redau legitimitatea.”
In carte, eroina transmite gazdei sale ucigase pasiunea pentru sampanie – “este singura parte cu adevarat autobigrafica, fiindca, in realitate, mie nu mi s-a intimplat nimic”, asigura autoarea. “Principala schimbare intre mine, cea de acum douazeci de ani, si eu, cea de astazi, este sampania. Azi imi pot permite ce nu imi puteam permite pe atunci si beau mult mai bine.”