La americani, in Sudul mitologizat prin atitea si atitea transpuneri televizuale (despre literatura nu mai zic), abundenta acvatica face ravagii de care oamenilor locului prea putin le pasa (ori asa se comporta). La noi, limba de iasca si de nisip a uscaciunii jupoaie pamintul si-l reda geologiei primare. Oare din cauza fenomenului in chestie pe unii i-a apucat setea de putere, iar pe altii i-a lovit arsita dezacordului perpetuu?
…Dar voiam sa vorbesc despre rock si de Steve Vai, probabil cel mai valoros chitarist in viata. Ajuns la virsta maturitatii depline, cum se spunea odata in limbaj critico-literar, italianul new-yorkez nu mai trebuie sa dovedeasca nimanui valentele creativitatii sale rafinate. Artistul si-a cistigat renume de virtuoz inca de-acum trei decenii, pe vremea cind transcria & executa pentru Frank Zappa “the impossible guitar parts”. Testul de “autor complet stapin pe mijloacele proprii” il trecea in 1990, cu Passion & Warfare, titlu ce sta pe raftul intii al pasionatilor de compozitii rock armonioase, complicate, progresiv-heavy-metalizate. Recentul disc The Story of Light (2012, Favored Nation) intrece asteptarile si satisface, presupun, cele mai pretentioase gusturi de gen. Pentru mine, e cit se poate de clar ca Steve Vai atinge zonele rarefiate ale artei pure, fara sa-si desprinda insa picioarele de pamint. Exact cum il infatisa coperta aceluiasi disc, Passion & Warfare, una dintre cele mai reusite din rock. Poate sint eu inadmisibil de subiectiv.
In fond, incerc sa exprim o stare personala de spirit, nu sa vind gogosi “obiective”, nici sa comit “analize” de specialitate. Muzica rock se naste, se dezvolta si se maturizeaza sub impulsul (mediat sau ba de stimulente “open mind” – droguri, alcool, sex etc.) starii psihice dintr-o clipa singulara. Ca si jazzul, ca si bluesul, ca si alte genuri conexe… In momentul (ce nu-i chiar asa departe – vedeti succesul trupelor care cinta perfect partituri rock deja celebre) cind rockul va fi interpretat precum muzica simfonica, alte forme de exprimare melodica isi vor fi gasit cale adecvata catre sufletele ascultatorilor. Iar o poveste de genul celei care coaguleaza materia sonora propulsata de Steve Vai acum va constitui reper de uz comun. Folclor.
Din folclor a preluat Steve Vai o impresionanta piesa a discului, nu fara a preciza cu acuratete ca suita John The Revelator contine secvente (sau citate!) din Blind Willie Johnson, primul interpret atestat al renumitului gospel. (Si iar amintesc de plagiatul lui Page-Plant, cu Led Zeppelin, din acelasi bluesman uitat azi…) Sustinut de echipa nominalizata in paginile cartuliei CD-ului (unitar ilustrate, cu fotografii de-o remarcabila distinctie ale protagonistului), Steve Vai nu-si pierde umorul, modestia si naturaletea. Tehnica impresionanta, convergenta stilistica, interferentele multiculturale si alte sinonime ale aburelii “elevate” nu pot incurca, nici escamota, prin perifraze cautate, expresia directa, aproape frusta, tipica rockului. Daca e de elogiat ceva in termeni academici, atunci arhitectura armonica trebuie vopsita cu propozitii superlative, bunaoara: “Steve Vai imprima pe acest disc nou citeva compozitii asemanatoare unei catedrale protestante din Evul Mediu…”.
Destui ascultatori vor casca plictisiti de atita virtuozitate, cunoscatorii vor proclama ca materialul nu se ridica la valoarea celui din 1990. Eu zic: Steve Vai exploreaza lumina din sine si-o indreapta catre noi, cei aflati in bataia ei. Nu oricine poate sa-i suporte incandescenta.