L-am vazut prima data in aprilie 1992, in liftul unui hotel din Newark, cum se intretinea lejer cu doi Nobeli, Saul Below si Czeslaw Milosz. Era cap taiat Abraham Lincoln. Uimirea mea a ramas fara margini, cind l-am auzit in zilele urmatoare vorbind ruseste cu Brodski, Tolstaia, Axionov, ungureste cu György Konrad, ceheste cu Ivan Klima, nemteste cu Enzensberger, in poloneza cu Michnik si in croata cu Slavenka Drakulic. Cum tot fara margini a ramas si starea continua de nauceala si emotie care m-a cuprins in timp ce ii vedeam si ii ascultam pe citiva dintre marii scriitori, critici, istorici, politologi din Europa si America, adunati laolalta la prima gigaconferinta post-’89. Mi-am jucat atunci rolul de ziarist cit in zece vieti, iar interviurile si reportajele facute in zilele acelea m-au marcat pentru totdeauna. Cel care m-a purtat peste tot si m-a recomandat unor oameni la care nu as fi visat sa ajung vreodata a fost Mike.
Acum 20 de ani, acolo, la Newark, ne-a apropiat pentru totdeauna o discutie de citeva ore despre literaturile Europei Centrale, dar mai ales despre Danilo Kis. Nu ii venea sa creada ca, undeva la marginea Europei, exista o mina de oameni, profesori si studenti, care isi petreceau ore bune din viata studiindu-i pe Kafka si Musil, pe Gombrowicz si Schulz, pe Hrabal si Kundera, pe Kosztolanyi, pe Milos Crnjanski si pe Danilo Kis. A fost atit de cucerit de proiectul nostru, incit, cuprins de elan, a promis ca o sa se apuce de invatat romana si ca o sa vina la Timisoara. Fireste ca nu l-am crezut si fireste ca – a cita oara? – m-am inselat. Nu-l cunosteam inca bine. Aflasem doar ca e un geniu poliglot, ca sufla toate limbile Europei Centrale, pe linga franceza, italiana, spaniola, daneza, rusa si ca a tradus proza si eseu din mai toate aceste limbi.
Pina cind, intr-o seara de iulie, in 1998, Michael Heim a coborit pe peronul garii din Timisoara dintr-un vagon jerpelit de clasa a doua. Era leoarca de transpiratie, dupa o calatorie halucinanta, de peste zece ore, de la Cluj. Acolo, la UBB, urmase cursurile unei scoli de vara, ca sa-si perfectioneze romana. Nu-mi venea sa cred ca-l vedeam din nou, dupa sapte ani. “Doamne, Dumnezeule, cum esti Mike?”, l-am intrebat acolo, pe peron. “Cum sa fiu?”, a raspuns el rar, in romaneste. “Nadusit si fericit!” Si, dupa ce a facut un dus, dupa ce a baut putina apa si a mincat niste fructe, spre seara ne-a adunat si a zis: “Hai la treaba”. Asa a inceput aventura noastra cu Mike.
Daca vreti sa aflati cite lucruri extraordinare ne-a povestit, cititi Un Babel fericit (1999, Polirom), unde e transcrisa intilnirea noastra cu el. Va indemn sa o faceti si pentru ca, intrebat fiind de colegii si prietenii sai care ii e cea mai draga dintre cartile lui, a spus: Un Babel fericit. Iar colegii si prietenii de la Universitatea din Los Angeles au tradus-o in engleza si au asezat-o la loc de cinste in volumul The Man Between, prin care i-ar fi sarbatorit in ianuarie 2013 cei 70 de ani.