Tinta a multiple ironii din partea presei de specialitate, domnul Razvan Theodorescu, ministru in Cabinetul Nastase, a fost supranumit “ministrul ruinelor” – nu a reusit sa gaseasca fonduri pentru reabilitarea mai multor obiective de patrimoniu. S-a mai laudat cu relatiile sale excelente cu Republica Populara Chineza (da, pe cind China nu era “la moda”) si a organizat un fastuos an “Stefan cel Mare si Sfint”. Un academician caruia putini ii contesta meritele de carturar, dar care, ca administrator al zonei culturale, s-a comportat lamentabil.
Odata cu cistigarea alegerilor de catre Alianta D.A., portofoliul a revenit liberalilor. Astfel a ajuns Mona Musca la Ministerul Culturii, din postura de politician extrem de popular al acelor vremuri. A fost, probabil, primul ministru care a aratat cit de ridicol este bugetul alocat acestui domeniu, 0,15% din PIB, si a cerut mai mult. A avut si meritul de a explica negru pe alb ca institutia nu are nevoie in fruntea sa de un mare om de cultura, asa cum nu se crede domnul Hasotti, ci un excelent administrator. Scurt mandat a avut doamna Musca, verdictul de colaborare cu fosta Securitate a scos-o in afara sferei publice. In schimb, poetul Emil Brumaru a gasit ragazul de a o cere, in gluma, in casatorie in timpul unei vizite la Iasi. Nu o sa stim niciodata, de fapt, ce fel de ministru ar fi fost doamna Musca.
Ceva mai mult a “domnit” Adrian Iorgulescu, liberal cu state vechi, sef al Uniunii Compozitorilor si Muzicologilor. Experienta de administrator al banilor muzicienilor si-a spus cuvintul, dar circotasii ar zice ca, facind parte din cabinetul care a avut cei mai multi bani de cheltuit din istoria noastra postdecembrista, nici nu i-a fost greu sa lase impresia ca e mai competent decit altii: “cu bani stim cu totii sa facem treaba”. In sfirsit, la “ministerul ruinelor” se mai punea piatra peste piatra. Altfel, domnul Iorgulescu alerga de dimineata pina seara dupa imagine, facea conferinte de presa saptaminale si si-a facut debutul “pe sticla” la OTV, la domnu’ Dan in garsoniera, si la Vacanta Mare, unde a fost intervievat de Garcea. Poate cel mai criticat ministru al Culturii de catre revista noastra a fost domnul Iorgulescu. Dar, fata de actualul diriguitor cultural, putem concluziona ca cine munceste mai si greseste.
Episodicul Theodor Paleologu, ajuns ministru in Cabinetul Boc, la finele lui 2008, s-a facut remarcat prin plimbarile sale lungi cu bicicleta prin Bucuresti. Un adevarat supravietuitor s-a dovedit a fi mai apoi domnul Kelemen Hunor. Sigur ca maghiarii au primit “partea leului” de la Ministerul Culturii, insa, asemenea majoritatii ministrilor udemeristi, nu s-a facut nicicind “de ris”, nu s-a certat cu presa.
Ajungem, astfel, in zilele noastre. Anul acesta a inceput cu Kelemen Hunor, a continuat cu Mircea Diaconu intr-un rol episodic (a taiat panglica Nationalului iesean, reabilitat de curind, si a facut o excursie in Kosovo) si se va termina, in tacere, cu Puiu Hasotti. Domnia sa recunoaste ca e intr-o postura ingrata: intr-un guvern provizoriu, inainte de alegerile generale, poti face orice, dar numai planuri si strategii nu. In mare, vorbeste despre aceleasi lucruri dorite si de predecesorul sau, Adrian Iorgulescu: descentralizare si descentralizare. Ministerul isi doreste de mult timp sa ramina in relatie de subordonare doar cu citeva institutii nationale bucurestene, printre care Teatrul National Bucuresti si Opera Nationala Romana Bucuresti. Administratiile locale sint imbiate sa isi asume administrarea si finantarea a tot ce inseamna institutie nationala in Iasi, Craiova, Timisoara sau Cluj. Mai mult, domnul Hasotti ar da in administrarea judetelor si santierele arheologice.
“Am sa va fac o confesiune, nu prea imi place munca de ministru, mi-e dor de Parlament, unde am fost 16 ani”, ii spune ministrul Culturii lui Razvan Chiruta. In Parlament, cu siguranta, se va si intoarce din 9 decembrie incolo, speculatiile privind un nou ministru al Culturii al unui guvern (daca se va infaptui) USL dupa alegeri ducind spre liberalul Varujan Vosganian, al carui nume a fost vehiculat si la conducerea Institutului Cultural Roman (asta inainte sa fie nevoiti uselistii sa ii gaseasca repede si domnului Marga un “servici”).
Or fi meritind multi oameni de cultura acest post, cum ne spune Puiu Hasotti, dar si acest post o fi meritind un administrator devotat, iar nu vreun parlamentar “sacrificat”.