Alteori ma impiedic, fiindca nu-mi pot desprinde ochii de la coroanele copacilor, de parca s-ar proiecta un film in timp ce merg. Uneori lalai incet un cintec, alteori tac. Uneori o iau la trap, alteori abia inaintez. Intotdeauna insa mi se intimpla ceva ciudat. In orice stare as fi, cit de proasta, in clipa cind intru in tunelul verde sau ruginiu sau maro sau alb stralucitor, ma smulg din uritenia care fojgaie in jur si ma teleportez ca in basm in lumile frumoase prin care am trecut.
Nu stiu de ce, in saptamina asta de vara in plin octombrie n-a fost minut de tur-retur prin parc fara sa nu-mi revina in minte, ca niste oaze fericite, crimpeie din aventura mea moldoveneasca de acum o luna. Poate s-a intimplat asa si din cauza luminii de acolo, aceeasi cu cea de aici. Ii spun aventura fiindca eram pentru prima oara in Moldova, cu o misie de dascal si ea noua pentru mine. Despre ce era de fapt vorba? Despre un proiect al ICR Chisinau, urzit mai demult, ramas fara bani, dar pornit, in ciuda a toti si a toate, cu entuziasm, cu mult voluntariat si cu sprijinul AUF (Agentia Universitara a Francofoniei). Ideea – grozava! – de a initia un masterat international interdisciplinar (Mari carti ale civilizatiei europene) ii apartine directorului ICR Chisinau, Petre Guran. Un masterat pornit simultan la Universitatile din Chisinau si Timisoara, cu o extensie la Tbilisi, cu profesori din toate cele trei parti si din Franta. Asa am ajuns in septembrie sa vorbesc ore in sir, cu o bucurie pe care n-am mai trait-o ca dascal de mult, despre Iliada si Odiseea.
Cind Moni Stanila m-a intrebat ce mi-a placut in mod deosebit din ce-am vazut in Moldova, i-am raspuns, fara sa stau mult pe ginduri: oamenii. Si am adaugat: felul in care oamenii pe care i-am intilnit sau reintilnit sint extrem de vii. Apoi i-am explicat ce inteleg cind spun ca oamenii de pe strada, studentii, profesorii, receptionerii de la pensiune, bucatareasa de la cantina, barmanul, fata de la magazinul de ciocolata, ingrijitoarea de la Casa Donici, sefii unui raion de pe Nistru, doi scriitori, adica Moni si Sandu Vakulovski, sint pentru mine foarte vii. Adica spontani, calzi, prezenti, destepti fara ostentatie, cu un amestec de umor, uneori amar, si tandrete protectoare. Fireste, fiecare in felul lui.
Cind trec acum prin parcul din Timisoara, ma gindesc la ei, imi proiectez secvente din filmul de scurtmetraj trait la Chisinau si ma inseninez brusc. Ma luminez toata cind mi-i aduc aminte pe Sebila, Teodora, Toma, Matei, Olga si Vladimir, averea de nepretuit a dragilor mei Mirela si Marius. Sau ma umfla ba risul, ba altceva, cind retraiesc secvente dintr-o chermeza pentru a carei descriere literaturii i-ar trebui o armata de Ilfi si Petrovi. Sau ma lichefiez de-a dreptul cind revad cum bate stins soarele intr-o livada cu nuci si gutui, spre prinz, in linistea unei lumi care vine din trecut peste mine si-mi zimbeste cu o melancolie de nedescris in cuvinte.