M-am gindit la gestul lui Arturo Toscanini citind, ascultind si vizionind productia mediatica bucuresteana in jurul sarbatoririi dirijorului George Georgescu. Distanta calitativa dintre cei doi muzicieni este, probabil, de la cer la pamint, dar nu asta este de natura sa deranjeze astazi un privitor al scenei muzicale si critice romanesti de la oarecare departare. Ceea ce impresioneaza neplacut sint elogiile nemasurate, cu alura de cult, care exclud orice privire critica si referiri, cumpatate, documentate, la istorie; cea a dirijorului, cea a Filarmonicii bucurestene, cea a evolutiei vietii muzicale romanesti din anii ‘20 ai secolului trecut pina in prezent, cea a mostenirii, in bine si in rau, lasate de dirijorul roman.
Pentru a nu mai spune ca pina astazi lipseste orice monografie stiintifica serioasa despre George Georgescu, lipseste o editie romaneasca a inregistrarilor sale, dupa cum, in general, lipsesc cu totul editii de discuri ale dirijorilor romani contemporani lui, care sa permita o discutie serioasa comparativa, iar pentru simplul meloman posibilitatea de a-si cunoaste cu adevarat eroii. Nu-mi fac iluzii, in contextul actual, ca acest tip de editii vor aparea miine; dimpotriva! Dar cit de utile ar fi niste colectii realizate profesionist, din arhive, remasterizate, consacrate inregistrarilor unor dirijori ca George Enescu sau Constantin Silvestri, de exemplu, asa cum au procedat prietenii mei cehi cu Vaclav Talich si Karel An¹erl! Abia atunci, probabil, se va putea vedea cine merita ca numele sa-i figureze la o… piateta, un scuar, o piata, pe un bust sau pe o statuie!
Gindul la Toscanini nu mi-a venit intimplator. Dintr-o scurta calatorie in Italia centrala am revenit toamna aceasta cu o mina de discuri, intre care cel mai pretios este un set de patru CD-uri, publicat de editorii de la Opera La Scala, la Milano. Titlul sau este simplu si evocator: Toscanini si Orchestra Operei La Scala. Inregistrari rare si inedite (LSB00094072). Pe linga inregistrari, toate din perioada postbelica si o parte a lor cunoscute de pe alte discuri semilegale, setul este pretios pentru colectionari fiindca este insotit de un livret bibliofil, cu studii in italiana si engleza, de 130 de pagini si cam tot atitea fotografii.
Exceptind cele cca 13 min. verdiene (din I Vespri Siciliani si Traviata), realizate in studio la 8 august 1951, la Milano, restul imprimarilor sint live si rememoreaza, in ordine cronologica, prestatii ale orchestrei conduse de Toscanini la Lucerna, in Elvetia, la 5 si 7 iulie 1946 (Richard Strauss, respectiv Beethoven si Wagner), un concert extraordinar de la 16 septembrie 1948 in beneficiul fondului de ajutorare a fostilor instrumentisti de la Scala (cu piese de Rossini, Verdi, Ceaikovski si Tablourile dintr-o expozitie ale lui Musorgski, in orchestratia lui Ravel), concertul inaugural al celui de-al XII-lea Festival international de muzica contemporana si al celei de-a III-a Toamne muzicale venetiene de la 10 septembrie 1949 (cu un program Smetana, Richard Strauss, Cherubini, Wagner) si concertul extraordinar, cel de adio, al lui Toscanini, la 19 septembrie 1952, din nou in beneficiul fondului de pensii al Scalei, cu unul din programele lui celebre, exclusiv wagnerian.
Chiar daca sunetul lasa de dorit pe unele din aceste imprimari, intregul este o marturie emotionanta a artei unui patriarh al dirijoratului din prima jumatate a secolului al XX-lea. Dupa cum emotionante sint si citeva din amintirile incluse in livret ale unuia din restauratorii salii Operei milaneze, distrusa de bombe si refacuta rapid, in decurs de un an, imediat dupa razboi, un restaurator aflat in sala la ora primelor repetitii pentru concertul de redeschidere de la Scala. Toscanini le spunea instrumentistilor: “Sinteti inca buni soldati… […] Nu, dragi prieteni, cintati, cintati, cintati, nu doar intonati. Trebuie intotdeauna sa cintati si sa sustineti fiecare nota, acesta este lucrul cel mai important…”. La incheierea repetitiei, cerindu-si scuze pentru a-i fi chinuit pe instrumentisti, dirijorul le spunea ca o cladire trebuie sa aiba fundatii puternice si ca ele sint cu atit mai necesare daca este nevoie sa se ridice pina la inaltimile sublime ale lucrarii lui Debussy, La Mer. Si conchidea cu umor, potrivit notelor lui Franco Abbiati din livretul discului, “iar capul meu este cel al unui zidar [care pune rinduri de caramizi]. Patrat”.