Era un fum sa-l tai cu baioneta.
Profesorul Vasile Elisav gusta metaforele militare, ca si (a contre coeur?) Baudelaire, vitregul fiu al generalului Aupick:
— "Ceux-la dont les desirs ont la forme de nues,/ Et qui revent ainsi qu’un conscrit le canon...", se trezi Vasile recitind. "Aceia cu dorinte de forma unui nour,/ Visind, precum viseaza recrutul tunul sau..."
La auzul pronumelui (relativ) dont, Carmen avu o scurta tresarire, amintindu-si ca ordinatorul, programat pe English (United States), o corecteaza intotdeauna, scriind don’t! Se trezi, la rindu-i, corijindu-l, in deriziune, pe Vasile:
— „Aceia cu dorinte de forma unui tun…”
Domnisoara Nora chicoti.
— Ce e de ris in asta, se incrunta profesorul Vasile.
— A propos de Charles Baudelaire, o drese Carmen, nu vi se pare, scandaloasa, dom profesor, diferenta…
— Dintre maica-sa si taica-su, de virsta?
— Aveti prejudecati, zimbi Vasile.
— Deloc, raspunsera Nora Aron & Carmen Carpen. Ne chiar gindeam sa punem de-un Baudelaire! De-un Bodlerake, hi, ha, ha!
— „Aceia cu dorinte ca nourul de fum,/ Visind, precum viseaza recrutu’ tunu’ sau…”
— Tutunu’ sau? facu pe surda Carmen.
— Tutunul e, si el, un opium, un adjuvant al reveriei, scumpa Carmen. Unul care, din pacate, draga Nora, avind mai toate neajunsurile, scumpa Carpen, ale drogurilor, incepind cu dependenta (adica adictia, cum se spune azi), n-are nici unul, draga mea Aron, din avantajele (sa le zicem astfel) ale lor.
— Domnule profesor, spuse Nora, am ramas, din nou, fara tigari.
— Dar mai avem chistoace, raspunse Elisav.
Se apucara sa le injumatateasca, rastimp in care Carmen Carpen, privindu-si ceasul, constata:
— A stat.
— E 22, facu Vasile.
— Nu stiam, domnule Vasile Elisav, ca vorbiti, ii spuse Nora, ca la gara.
— Cind eram mica, printr-a II-a sau a III-a, mi-era greu sa inteleg cum vine cu orele astea ale garii sau ale programului de radio, pe care bunica-mea le-ncercuia, din loc in loc, cu pasta rosie sau cu creion rosu. (Asta, ca sa nu spun CU Rosu, de care cei ramasi la stadiul anal, cred eu, fac mare caz.) Pina in ziua cind aveam, in fine, sa descopar un algoritm (de care, uneori, ma mai servesc si astazi). Iata in ce consta acesta: se scade din ora feroviara, din 15 de exemplu, 2. Ramine 13; 1 se arunca, iar 3 este echivalentul (neoficial, desigur) al lui 15… Tot astfel si cu 22: numai ca, dupa ce-l scazi pe 2 din el, in 20-ul rezultat, il inlocuiesti pe 2 cu 1. Cam asta-i domnule profesor, conchise Carmen Carpen, cu aplomb. De unde insa, fara ceas, stiti ca e chiar ora zece seara?
— E 22, in 2 a II-a, A.D. 2002, spuse Vasile Elisav. Nora Aron ar trebui s-o stie.
— Dar Carmen Carpen?
— Carmen Carpen, nu!
— Imi pare rau, conchise Carmen Carpen.
(Continuarea in numarul urmator)