Competitia lui internationala e, de fapt, un best of al celor mai bune si mai inovatoare scurtmetraje recente, premiate sau cel putin prezentate la cele mai mari festivaluri internationale. Initiativa lui Copel Moscu de a organiza, incepind cu 2010, un festival care sa-i inspire pe studentii de la universitatile de film si de arte deopotriva, aratindu-le ce se mai poarta in materie de film experimental in sezonul in curs, a venit pe calapodul Adinei Pintilie, cineasta cunoscuta pentru originalitatea ei devenind inca de la prima editie curatorul selectiei internationale.
Calitatea selectiei te convinge sa revii
Daca nu stii precedentele doua editii, festivalul iti cistiga increderea repede. Catalogul e mai mult un volum decit niste casete tehnice prinse intre coperte, in holul cinematografului “Scala” poti bea whisky Jameson gratis (competitia Jameson First Shot e printre parteneri), proiectiile n-au probleme tehnice si, chiar daca la gala de deschidere trebuie sa astepti o data sa inceapa si pe urma sa se termine listele si reclamele sponsorilor (bine ca sint), calitatea selectiei te convinge sa revii.
Festivalul s-a deschis pe 20 noiembrie, cu filmul lui Kim Ki-duk Pieta, proaspat posesor al Leului de Aur la Venetia, precedat de scurtmetrajul lui Terry Gilliam, The Wholly Family (Premiul Academiei Europene de Film 2011). S-a stat si pe jos. The Wholly Family nu e un film dupa care sa te omori, totusi, dar e de laudat gestul unei cunoscute firme italiene de spaghetti care s-a oferit sa-l finanteze pe Gilliam – apropo, Gilliam, care a filmat/filmeaza sub radar la MediaPro Pictures Zero Theorem (cu Matt Damon, Christoph Waltz si Tilda Swinton), n-a venit la proiectie. In schimb, Copel Moscu a spus pe scena ca Peter Greenaway, care din prieten al festivalului a devenit directorul lui onorific, va fi prezent la inchidere, 25 noiembrie, cind isi va prezenta Goltzius and the Pelican Company, film care a avut premiera mondiala foarte recent, la Festivalul de la Roma. Copel Moscu l-a dat de gol pe Greenaway, dezvaluind ca interesul acestuia pentru Romania se datoreaza si faptului ca ar dori sa toarne aici urmatorul sau film (Goltzius… era coprodus cu Croatia).
Pieta de la Cannes la Bucuresti
Pietaincepe abrupt, cu o trimitere la Dream, filmul lui Kim Ki-duk din 2008, in care actrita Lee Na-young aproape ca se spinzurase filmind o sinucidere. Daca trauma acestui incident i-a trecut lui Kim sau nu, asta nu se stie ca pamintul (ea a stat la originea lui Arirang, falsul documentar care i-a adus coreanului Premiul sectiunii “Un Certain Regard” anul trecut la Cannes), pentru ca Pieta nu vorbeste doar despre bani, asa cum au remarcat criticii straini, ci si despre moarte, iubire, razbunare si, mai ales, trauma, lucruri care n-au legatura imediata cu banii. Pentru personajul central al filmului, un recuperator de datorii care ii maltrateaza pe datornici fara ca seful sa i-o ceara, banii sint doar pretextul. Motivatia lui e invidia fata de datornicii care au pe cineva pentru care sa se imprumute/sacrifice (o sotie, o mama, un copil). Universul lui Kim Ki-duk e aproape post-apocaliptic daca n-ar fi real – o insula de bordeie din tabla intr-un oras de zgirie-nori. O lume pe cale de disparitie, pentru ca in curind cocioabele vor fi darimate si inlocuite de alti zgirie-nori. O lume de metal ruginit, in care oamenii muncesc printre cuie, tevi, bormasini si alte fiare, si in lumea asta coclita in care Lee Kang-do inainteaza rupind miini si picioare se insereaza intr-o buna zi o femeie tacuta si tenace, ce pretinde ca e mama care l-a parasit la nastere. Daca e usor sa banuiesti incotro se duce filmul – dupa ce o incearca pe femeie cu teste care de care mai odioase (pina la viol), Lee Kang-do accepta elementul feminin si incepe sa se lase imblinzit –, e relativ dificil sa prevezi si sfirsitul. Ce e reconfortant e refuzul lirismului si felul cum, in ciuda violentei, filmul se orienteaza, nu fara o oarecare tandrete, in dezgust si oroare, spre o poveste morala careia referintele la crestinism ii dau o falsa perspectiva.
At the Formal – sapte minute haotic controlate
Filmul care mi-a placut cel mai mult la BIEFF 2012 a fost At the Formal, un film australian de scoala semnat de Andrew Kavanagh. Preocupat de felul cum ritualurile arhaice s-au pastrat pina azi (si consacra acestei teme o trilogie de scurtmetraje), Kavanagh filmeaza dintr-un singur plan-secventa de sapte minute cum degenereaza o petrecere de absolvire a liceului. Toate cele sapte minute ale filmului sint redate cu incetinitorul, camera plimbindu-se prin miscari haotic-controlate prin masa petrecaretilor, decupind momente izolate, revenind la ele printr-un ocol si culminind, pe masura ce spiritele se incing (baietii se pilesc si fac pipi pe gazon, profesorii se pilesc si incep sa pipaie elevele), cu un gest sacrificial neasteptat: sarbatoritului i se taie gitul.
Gestul rimeaza cu logoul festivalului bucurestean, care infatiseaza un melc inaintind pe o lama de ras. Nici urma de masochism ori de sadism. Aceste filme un pic diferite, un pic uschite, provocatoare, picante, unele cu pretentii, altele sincer inovatoare, ii dau spectatorului hranit in cea mai mare parte a timpului cu retete (americane in principal) senzatia ca isi improspateaza creierul, ca exista infinite modalitati de a face un lucru oricit de banal decit cele pe care sintem antrenati sa le facem si pe care le executam din reflex.
Mens sana in corpore sano – razboiul dintre vointa si corp
Mens sana in corpore sano(de Juliano Dornelles, Brazilia), care a primit anul trecut Mentiunea Speciala a Juriului la Locarno, e povestea obsesiei unui body builder (Flavio Danilo), al carui trup sfirseste prin a se revolta si a-si distruge stapinul. Corpul umflat de efort si steroizi, filmat mereu de aproape si alcatuind un mecanism aproape organic cu aparatele la care lucreaza (desi, nu de putine ori, ti-e teama sa nu pocneasca), are intr-adevar o tensiune interioara crescinda. In timpul zilei, sportivul se supune constiincios exercitiilor (chiar si noaptea), fara ca nimic sa nu se citeasca pe fata lui, dar cind adoarme, subconstientul lui incepe sa se umfle ca laptele pe soba si placerile reprimate sa capete chip. De pilda, dorinta de a savura o portie de cartofi cu oua. Dar ouale sint in coaja, iar coaja lor e moale ca in reclamele la pasta de dinti (jumatatea de ou care a stat in apa). Pe acest fond de pericol difuz, razboiul care izbucneste intre vointa si corp are efectul unei surprize, iar aparitia efectelor gore, tratate ca fara prea mare importanta pentru poveste (sportivul se duce supus la sala, chiar daca e plin de singe), da dimensiunea exacta a celebrului dicton antic citit in oglinda. Rescris, acesta ar suna asa: “Cind mintea nu mai e sanatoasa, si corpul o ia razna”.
Addicted – obsesie in alergare
Despre alt gen de obsesie vorbeste Addicted (de Peter Baranowski, Germania), distins cu Leopardul de Aur pentru scurtmetraj anul trecut la Locarno. Filmul are 23 de minute si un personaj care nu prea se vede, desi e prezent tot timpul. Filmat dintr-un fals POV (camera nu e asezata in locul eroului, pe scaunul soferului, ci usor lateral), Addicted urmareste firul nebuniei unui barbat care pleaca din Germania spre Maroc, unde iubita lui se afla la bursa. De fapt, nu stim daca respectiva mai e iubita lui, pentru ca, desi o suna obsesiv, ea nu vrea sa-i raspunda (ba, la un moment dat, la telefonul ei raspunde un barbat). Ce e interesant in aceasta abordare care ne tine in scaunul soferului, dar putin detasati, e felul in care drumul se desfasoara in sincron cu starea de spirit a eroului. Cind intra in Maroc si, deci, se apropie tot mai mult de destinatie – starea de surescitare crescind si pentru ca nu reuseste sa dea de fata –, eroul incepe sa fie tachinat de niste soferi bastinasi. Desi are vagi trimiteri la The Duel, debutul lui Steven Spielberg, filmul nu ajunge la horror tocmai pentru ca eroul are alte lucruri pentru care sa se streseze in loc sa le dea apa la moara unor idioti. Nu vrea decit sa ajunga mai repede la destinatie. Dar nu stim daca o va face, pentru ca finalul vine parca plictisit, cind camera nu mai reuseste sa urmareasca firul tot mai stins al lanternei cu care barbatul urca pe un deal pentru ca nu are semnal la telefon taman cind il suna fata. Daca in intunericul etans de pe ecran personajul a cazut in miinile celor care se jucasera cu nervii lui pe sosea nu ne mai intereseaza, de vreme ce pentru noi filmul s-a si terminat odata cu lumina.
The Man That Got Away – biografie muzicala
Foarte reconfortant e The Man That Got Away, scurtmetraj canadian semnat de Trevor Anderson si recompensat cu Premiul DAAD la Berlin in acest an. Anderson face un inedit film biografic muzical, retrasind prin intermediul a sase capitole/sase cintece viata unchiului sau Jimmy, persoana speciala si fragila care a plecat marinar ca sa fie cu baietii, a dansat pe Broadway, s-a imprietenit la dezintoxicare cu Judy Garland si a murit in saracie. Filmul cucereste de la bun inceput prin combinatia dintre clasic si modern (melodiile, coregrafia, costumele sint retro, desi toate capitolele se desfasoara in acelasi spatiu – o parcare etajata, fara scenografie, ca intr-un film de Lars von Trier) si prin felul relaxat in care trateaza despre lucruri tragice. Intilnirea cu Judy Garland – interpretata de Connie Champagne, care poate nu arata chiar ca Garland, dar are o voce asemanatoare – are aerul inefabil al scurtelor intilniri care marcheaza o viata.
Avioanele din Moving Stories si From Tokyo
Moving Stories, semnat de belgianul Nicolas Provost si prezentat in sectiunea “Orizzonti” a Festivalului de la Venetia 2011, foloseste imagini din arhiva Boeing, pe care le recompune adaugindu-le un misterios comentariu din off dintre un barbat si o femeie. Inutil de spus ca imaginile cu aeronava filmata din spate (cu condensul curgind suvoaie in urma ei) sau din fata, de la mica apropiere, sint nu doar extrem de frumoase, dar aproape abstracte. Filmat zburind numai spre apus, singur deasupra norilor, avionul da impresia ca nu se va opri niciodata. Seamana cu un aparat etans care nu e creat de oameni si nici nu transporta oameni. Tot despre avioane e vorba si in scurtmetrajul rusesc From Tokyo, de Alexei German Jr., care a fost prezentat tot la Venetia, “Orizzonti”, in 2011. La un nivel mai “uman” decit precedentul, el face din avion un spatiu unde cei vii, calatorii, se pot intilni cu sufletele celor morti. Cind avionul ajunge la destinatie, mortii ii conduc pe cei dragi pina la terminalul “Sosiri”.
Focus pe experimentul in cinema si in arta vizuala
BIEFF a avut in acest an, pe linga filmele din Competitia Internationala, mai multe programe paralele obtinute prin parteneriate sau festivaluri de prestigiu ca: Centrul Georges Pompidou, Le Fresnoy – Studio National des Arts Contemporains, Netherlands Media Art Institute, EYE Film Institute Netherlands, Festivalul de la Cannes – sectiunea “Quinzaine des Realisateurs”, Festivalul International de Scurtmetraj Oberhausen, IDFA – Festivalul International de Documentar Amsterdam.
Creat sub patronajul Universitatii Nationale de Arta Teatrala si Cinematografica Bucuresti si al Universitatii Nationale de Arte, cu sprijinul Centrului National al Cinematografiei, BIEFF are ca principal centru de interes experimentul in cinema si in arta vizuala.
Juriul editiei din acest an a fost compus din Christophe Leparc – Managing Director al sectiunii “Quinzaine des Realisateurs” a Festivalului de la Cannes, Jonathan Pouthier – programatorul departamentului cinema de la Centre Pompidou, Francois Bonenfant – sef de lucrari la Studioul National de Arte Contemporane Le Fresnoy, Anna Abrahams – Project Leader Programming la EYE Film Institute Netherlands, Brigitta Burger-Utzer – directorul firmei de distributie austriece Sixpackfilm si Laurentiu Damian – presedintele Senatului UNATC.
Cine si ce a cistigat
» Premiul BIEFF, oferit de UNARTE, a fost cistigat insa de Meteor (regia Matthias Muller si Christoph Girardet, Germania), un film de montaj care aduna meticulos, in doar 15 minute, imagini din aproximativ 30 de filme clasice, de la Nota 0 la purtare, Les Portes de la nuit, Cele 400 de lovituri, Le ballon rouge sau Oliver Twist pina la SF-uri ale anilor ‘50 ca Destination Moon sau Flight to Mars. Cu un text din off ca un basm de o candoare otravita, Meteor transforma materialul de la care pleaca intr-o poveste despre copilarie si maturizare, bifind teama, fascinatia pentru pericol si nevoia de libertate.
» Premiul de Imagine, acordat de Kodak Cinelabs Romania, a revenit peliculei portugheze The Waves/As ondas, realizata de Miguel Fonseca, in care imaginile valurilor pe care oceanul le aduce la tarm si, mai ales, zgomotul lor insotesc zilele pe care doua surori ca fetele aceleiasi monede (una sanatoasa, cealalta bolnava, amindoua aratind aproape identic) le petrec intre o camera austera si o plaja spectaculoasa. Daca Meteor a luat cel mai important premiu al festivalului poate si pentru ca era chintesential, The Waves s-a impus de la sine pentru Premiul de Imagine. Atent construit la acest capitol, filmul alterneaza prim-planurile in secventele de interior cu planurile foarte largi, filmate de multe ori in plonjeu, de pe plaja unde oamenii sint mereu la extremitate, insesizabili. In acest peisaj solemn, moartea unui om e si ea insesizabila, fireasca.
» O Mentiune Speciala a revenit documentarului turco-roman Connection Lost, regizat de Paula Onet si Manuela Borza, care mai fusese premiat si in Competitia Locala a TIFF Cluj-Napoca. Alcatuit mai ales din discutii pe Skype dintre cele doua autoare (plecate in Turcia cu burse Erasmus, dorind sa ramina acolo) si familiile lor, filmul surprinde spontan si eficient ciocnirea dintre culturi, prejudecatile date de necunostinta, falia dintre generatii, dar si forta legaturilor de familie.