Atunci cind mi-a trimis-o de la Paris in versiunea pdf, inainte de aparitie, am parcurs-o repede, fara creion in mina, fiindca a citi cu atentie pe ecran aproape 400 de pagini de text imi depasea puterile. Dar am reluat lectura cu mare placere odata cu primirea editiei tiparite, la editura pariziana Ecriture, intr-o colectie de “Entretiens”, condusa de Noël Simsolo*.
“Conversatia”, fie ea radiofonica, fie pentru o carte de marturii, este, desigur – loc comun –, o arta, iar Frederic Gaussin are talentul si pudoarea, as spune, de a gasi echilibrul just, de a-si stimula si conduce interlocutorul pe firul unei implicite spovedanii, el, moderatorul, pastrindu-se in umbra, asa cum se cuvine. Rezultatul, Partitura unei vieti, este o carte de memorii notabila, punindu-l in valoare mai mult decit pe simplul ei erou, Jean-Claude Casadesus, aducind in lumina o intreaga familie legendara de muzicieni si artisti ai scenei teatrale franceze, ca si intregul mediu cultural, in care au evoluat.
Daca pe Jean-Claude Casadesus il cunosteam, relativ, in calitatea sa de dirijor al Orchestrei nationale din Lille, pe care a creat-o in 1976, si il admirasem intr-o vara la pupitrul unui concert in Provence, am aflat abia de la Frederic Gaussin ca omul de orchestra este singurul “care se poate onoara la ora actuala cu faptul de a fi fost dirijat de mari artisti, umil muzician printre confratii sai, in calitate de timpanist, inainte de a dirija el insusi”. Iar numele celor sub care a cintat si i-au servit in parte de model spune tot: Martinon, Krips, Schuricht, Inghelbrecht, Munch, Knappertsbusch, Paray, Markevitch, Kondrasin!
Casadesus este un nume legendar si, marturisesc, inainte de a cunoaste ramificatiile marii familii, a patru generatii de artisti, am fost fascinat exclusiv de pianistul Robert Casadesus, interpretul magistral, alaturi de Orchestra din Cleveland, condusa de George Szell (Sony Classical SM2K 6003), al concertelor de pian de Mozart. Admiratia si fascinatia aveau sa se amplifice la sfirsitul anilor ‘90, cind, cu ocazia aniversarii centenarului nasterii pianistului, au reaparut inregistrarile sale exceptionale din anii ‘30 (Chopin, Schumann, Ravel, Faure, Debussy, De Severac etc.).
Din marturiile Partiturii unei vieti am aflat ca familia de catalani a lui Luis Casadesus, Mathilde Senechal si a celor noua copii ai lor, dintre care opt au devenit muzicieni profesionisti, s-a instalat in Franta dupa razboiul din 1870, voluntarul Luis fiind atunci naturalizat francez. Din aceasta prima generatie a facut parte Henri Casadesus, bunicul dirijorului Jean-Claude, altist in Orchestra de Concerte Colonne si, mai ales, membru al celebrului cvartet Capet. Henri, care a fost coleg de scoala, intre altii, cu Alfred Cortot, Jacques Thibaud, Ricardo Vines, Lazare-Levy, George Enescu, avea sa se distinga prin formarea propriei sale orchestre de camera, “Societatea de instrumente vechi”. Cu ea avea sa parcurga intreaga Europa, Balcanii, apoi pina in Rusia, unde il vizita, la Iasnaia Poliana, pe Tolstoi.
O celebra fotografie il arata pe Henri Casadesus la o receptie organizata de Saint-Saëns in onoarea lui Arthur Nikisch si Alexandr Glazunov, dupa concertele istorice date in 1907 la Opera din Paris, la initiativa lui Diaghilev si a Baletelor Ruse. In fotografia cunoscuta si muzicologilor romani, Henri apare in al doilea rind, alaturi de George Enescu, intre Rahmaninov si dirijorul Serge Koussevitzky.
Din cea de-a doua generatie Casadesus au facut parte, intre altii, Robert, celebrul pianist (1899-1972), si Greco, compozitor si director artistic reputat al firmei EMI. “Ce privire au Casadesus asupra celorlalti Casadesus?”, il intreaba Frederic Gaussin pe dirijorul Jean-Claude. Acesta refuza etichetele obisnuite: nu ar fi vorba de un “trib”, nici de un “clan”, nici de o “dinastie”. Doar de o familie, cu multiple straturi, in care “transmisia, atunci cind se petrece, este, cred, inainte de toate, de esenta imateriala si spirituala. […] Meseria cere sa simti necesitatea unei vocatii. Apartenenta la un grup care v-a precedat ajuta, probabil, sa gasesti curajul necesar afirmarii acestei optiuni, intotdeauna personala si liber consimtita, dar notiunea de «substrat favorabil» este dintre cele ce trebuie sa stii sa le relativizezi”.
Surprinde, in toate aceste marturii, autodefinitia pe care si-o da Jean-Claude Casadesus: “Ma simt un suflet ruso-catalan din Montmartre”. Lucrurile se explica in trecerea in revista a amintirilor din anii celui de-al Doilea Razboi Mondial si a amenintarilor ce au planat permanent asupra mamei sale. Si aceasta deoarece “bunica mamei, o pianista de virtuozitate, se numea Tatiana Seliger si se nascuse la Tiraspol, in 1868 (in actuala R. Moldova…), ca apoi sa se instaleze in Franta dupa ce scapase din marile pogromuri sub tarul Alexandru al III-lea. Strabunicii mei, Gregor Anton Seliger si Clarissa Borisovna Pitkis, au avut 11 copii, iar ea era cea mai mare. Instalarea lor pe avenue Carnot, exact inaintea Afacerii Dreyfus, este reprezentativa pentru o miscare ce a fost comuna unui numar de coreligionari ai lor”.
Citirea “conversatiei” conduse de Frederic Gaussin este o placere si multe alte episoade, intre care si intilnirea lui Jean-Claude Casadesus cu Sergiu Celibidache, ma fac sa-i indemn pe editorii din tara sa ia in seama aceasta carte pentru o eventuala editie romaneasca.
*Jean-Claude Casadesus, La partition d’une vie. Entretiens avec Frederic Gaussin, Editions Ecriture, Paris, 2012, 391 p.