Habar n-aveam, sau nu ne pasa, de tehnicile subtile specifice marketingului, de imitatiile ce abundau si-n rock, la fel ca-n orice domeniu artistic. Nu acordam atentie amanuntului ca multi rockeri copiau fara jena si se foloseau de trucuri verificate pentru captarea interesului, ba mai si incasau bani frumosi pe stifturile astea. Timpul, desigur, a cernut fara mila pleava, azi putem decela cine a avut ceva de spus si cine s-a adaptat modei.
Ce ne determina sa dam tot girul nostru inofensiv unor productii de rangul doi, trei sau patru? Mai intii, stilul abordat, daca se plia pe gusturile noastre. Orice chitarist care scarmana corzile si nadusea griful instrumentului in exhibitii cit mai lungi, cu treceri neprevazute dintr-un tempo in altul, ne urca pe ziduri. Orice trupa care nimerise la un festival ca Monterey, Atlanta Pop sau Isle of Wight era consacrata prin aceasta intimplare, chit ca apoi nu mai auzea nimeni de ea. Citi, nu doar de la noi, nu au ascultat doua hituri ale trupei Sha Na Na, al carei (re)nume se datoreaza exclusiv faptului ca a cintat la Woodstock inaintea lui Jimi Hendrix? Regretatul meu prieten, Pasa, afirma ca singurul loc din lume unde o trupa isi poate demonstra valoarea este teatrul Budokan, din Tokyo. Cine a obtinut acolo succesul nu mai are ce dovedi, este in empireu. Sa-l contrazic postum pe amic, n-are sens. Nu l-am convins cind traia ca „regula“ lui este motivata de sonoritatea stranie a denumirii lacasului si ca japonezii sint foarte copilarosi (creduli, primitori) in ce priveste cultura occidentala.
La fel ca si noi, niponii acordau insemnatate si substanta oricarei trupe sosite de peste Ocean doar fiindca venea de unde venea. Cu extrem de importanta precizare ca in timp ce Japonia era libera sa primeasca sau sa respinga orice produs al industriei de profil, Romania murea lent, inchisa oficial. Intrarile vestice, atent controlate, nu satisfaceau nevoia de senzatii electrice proprie tinerelor generatii, nevoie pe care incuiatii de la conducere o combateau cum se pricepeau mai bine. De unde proliferarea contrabandei cu artefacte ale culturii rock, profitabila pentru ceata copiilor de bani gata ai unora dintre nomenclaturisti…
Am sarit de la pop la politica impins de ultimul album semnat Richard Thompson, fondator al trupei engleze Fairport Convention. N-o sa va spun eu cine este, cine a fost, cu cine a cintat chitaristul considerat unul dintre cei mai valorosi de pe scena rock, despre care opiniile specialistilor sint categoric favorabile. Cu toate aprecierile, e unul dintre cei nedreptatiti de clasamentele de profil, din motive neprecizate. Thompson e „beneficiarul“ contextului in care prea multe trupe valoroase jucau „in fata“, iar concurenta pentru postul de chitarist era mare. Cistigau lauri fie genii ca Hendrix, fie excentrici precum Jimmy Page, dar nu creatori echilibrati, complecsi, de mare finete si deloc lipsiti de forta, ca Thompson sau Gilmour.
CD-ul recent – Electric, 2013, New West Rec. – este aproximativ a 25-a atestare solo a valorii celui pe care il ascultam odinioara numai pentru ca fusese in Fairport Convention.