Pe de alta parte, nu trebuie uitata latura mistica a personalitatii lui Flaubert. Prin urmare, simpla mentionare a farsei supreme puse la cale de Dumnezeu ne lasa libertatea de a pune accentul pe Divinitate si pe blindetea farsei sale, pe iubirea pentru personajele aruncate-n scena. De aici iese acea combinatie magnifica ce face din Flaubert un mare scriitor, tot de aici vine lovitura aceea gentila pe care ti-o da proza lui Cehov: detasarea totala, grimasa ironica imbraca haina unei iubiri reale (dar lipsite de orice speranta) fata de propriile personaje. Abordarea literaturii ca techne din care orice divinitate a fost alungata este pusa in aplicare cu fervoarea unui mistic.
Nu am citit prima carte a Corinei Sabau, Blocul 29, apartamentul 1, asa ca am inceput sa-i citesc al doilea roman cu o inocenta totala, stupida as putea adauga. Un fel de lectura pe din afara, cind citesti si-ti dai seama dupa citeva pagini ca n-ai inteles nimic, ca retina a efectuat o miscare mecanica, urmindu-si propriile reguli.
Din fericire, in cazul de fata mi-am dat seama foarte repede ca sint pe cale sa cad intr-o lectura superficiala.
Corina Sabau – o autoare sigura pe ea
Textul isi expune toate datele inca din primul paragraf: atit cele stilistice (exactitate, lipsa volutelor inutile, directete, exploatarea detaliului, importanta deosebita acordata scenografiei), cit si cele naratologice (tema, subiect, personaje principale).
Asadar, un autor sigur pe el, care urmeaza un plan, care-si insoteste personajele pe scena construita cu minutiozitate si care nu se fereste sa-si trateze opera ca pe o demonstratie matematica. Nimic blamabil, aici romanul urmeaza tipicul tragediei antice, unde primeaza efectul cathartic, nu surpriza oferita spectatorului de desfasurarea inedita a evenimentelor.
Asa suna acea capsula-ipoteza a romanului:
„Pe Mia, Teo a intilnit-o intr-o dimineata, in holul Ministerului Culturii. Zvonuri dulci patrundeau de afara, raze se lungeau pe marmura si in jurul paznicului mirosea a ierburi de primavara. In locul secretarei, a venit ea sa-l intimpine. L-a intrebat daca e domnul Macarie cu un aer usor amuzat si fata i-era presarata cu pistrui care-o faceau sa para plina de viata“.
Pina la un punct, este o comedie romantica
Incercati sa cititi acest prim paragraf ca pe un cod care-si contine rezolvarea. Las deocamdata in pace cele doua personaje principale. Ce ma intereseaza aici este codul stilistic: enigma este indusa in scena abia de cea de-a doua fraza, pentru a se strecura si cheia rezolvarii: zvonurile dulci ale primaverii patrund pe usa unei institutii rigide, inghetate. Autoarea coleaza toate elementele kitsch-ului mediatic, ale locului comun intrat in mentalul colectiv. Doua personaje care-si impletesc destinele in holul Ministerului Agriculturii, intr-o dimineata de primavara: aici sint toate datele unei comedii romantice. Si, pina la un punct, romanul Corinei Sabau este o comedie, insa in sensul de mai sus al cuvintelor lui Flaubert. Ce ma intereseaza insa in primul rind este atentia acordata detaliului, apropierea de un realism sanatos care pentru mine e marca oricarei fictiuni adevarate. Cititi ultima fraza: aici comedia isi darima propria punere in scena si introduce detaliile tragediei. Pistruii Miei, care-o fac sa para plina de viata, nu sint nimic altceva decit marcile stilistice ale mastii: orice quiproquo nerezolvat transforma comedia in tragedie. In cazul de fata, Mia doar pare plina de viata, Teo doar pare un barbat matur, gata sa se arunce cu capul inainte intr-o relatie de dragoste adevarata.
Pe undeva intre Flaubert si Cehov
Nu am de gind sa rezum romanul, pentru ca au facut-o altii. Ce ma intereseaza este felul in care autoarea pune in scena aceasta pendulare continua intre comedie si tragedie, care nu este nimic altceva decit realism bine invatat, pe linia Flaubert-Nabokov. Pendularea este rezolvata la nivel naratologic prin alternarea omniscientei cu stilul indirect liber, alternare dozata in functie de comandamentele stilistice. As da drept exemplu aici prima vizita a lui Teo in casa matusii Miei (satira are un efect sporit in prezenta stilului descriptiv) sau descrierea ultimelor zile ale mamei, cind epuizarea nervoasa si lipsa eroismului mimat sint sugerate de interventiile naratorului.
Ce o desparte pe Corina Sabau de linia descrisa mai sus (Flaubert-Nabokov) este atasamentul evident fata de personaje. Oricit de stupide, de penibile, de monstruoase in continua lor prefacatorie fata de ele insele, autoarea tine aproape… Se simte ca le indrageste, nu are crisparea aceea care-l facea pe Flaubert sa-si marturiseasca scirba profunda fata de Emma Bovary. As apropia-o mai curind de Cehov, cel care sfatuia o tinara scriitoare: Iubeste-ti personajele, dar cu discretie! Asta face si Corina Sabau: il urmeaza pe Flaubert in a nu trage concluzii, si pe Cehov in iubirea fata de propriile personaje. Discretia acestei proze inveleste atit ironia ei fundamentala, cit si blindetea care o contrabalanseaza.
Ceea ce, insa, la Cehov este o tentativa de a evada, in Doamna cu catelul, de exemplu (indragostirea neasteptata a unui barbat lipsit de scrupule, coplesirea lui de catre acest sentiment, fuga lui alaturi de misterioasa doamna), la Corina Sabau se opreste in punctul cel mai inalt al acestei fugi, pentru a cadea inapoi in banalul atit de cald. Iar asta inseamna intoarcerea la Flaubert.
Corina Sabau, Dragostea, chiar ea, colectia „Ego. Proza“, Editura Polirom, 2012