Nu doar ca in mintea satenilor numele initiale vor persista, combinindu-se cu celelalte si devenind Soarta Trandafirie si Destula Frumusete, dar la urmatoarea sarcina, una tirzie, tocmai la patruzeci si noua de ani, Neze va muri dind nastere unei alte fete (care nici ea nu va supravietui), pe care femeia, pina in ultima clipa, nu si-a putut-o inchipui decit ca fiind baiat. Allah ii datora asta, gindea ea, uitind ca Dumnezeu nu e dator nimanui.
Destine incrucisate
Pembe si Jamila cresc intr-un mediu in care modestia si rusinea sint virtuti esentiale (si paveze) pentru femei. Cind, intr-o zi, Naze le surprinde dansind si chicotind (Pembe ii arata surorii ei miscarile unei actrite vazute la cinema), femeia le ocaraste, intrebindu-le, mai mult minioasa decit ironica, daca se pregatesc sa se faca curve. Fetitele sint prea mici ca sa inteleaga semnificatia cuvintului, dar pricep esentialul: pornirile trebuie controlate, impulsurile infrinate, cu cit rid si se veselesc mai putin, cu atit va fi mai bine. Nu trebuie sa ne mire, asadar, ca una va ramine fata batrina, iar cealalta se va casatori nu din dragoste, ci pentru a putea pleca dintr-un loc unde viata poate fi traita numai intr-un singur fel.
In Istanbul, orasul forfotitor, plin de mirosuri si culori, Adem Toprak creste intr-o familie patata de rusine. Pentru ca tatal e alcoolic (desi asta mai putin conteaza), maica-sa, o femeie profund nefericita, isi paraseste familia, dupa ce mai inainte incercase sa se sinucida. Scapat de pericolul unei morti timpurii (maica-sa intentionase sa se omoare luindu-l cu ea si pe sarmanul ei fiu), Adem se pomeneste intr-o zi ca ajunge la tara, dar nu oriunde. Soarta il purtase pe junele orasean taman in satul in care se nascusera cele doua gemene. Se va indragosti subit de Jamila, dar va sfirsi casatorindu-se cu Pembe, care, nu dupa mult timp, il va naste pe Iskender, un baiat asadar, cel pe care mama ei nu-l putuse avea niciodata. Invidia lui Naze, ca sa nu spunem blestemul ei, pare sa o ajunga pe fiica de dincolo de mormint, caci baiatul, ii spune o clarvazatoare, se va maturiza tirziu, si nu inainte de a-i sfisia mamei lui inima. Greu de crezut cind vom vedea cu cita grija va fi el crescut.
Blestemele pot fi desfacute, iar vinile, ispasite
Pembe va mai da nastere unei fete, Esma, cea care mai tirziu va scrie o carte (adica tocmai asta, pe care o citim noi), si apoi, cind familia se mutase deja in Londra, unui al doilea baiat, Yunus (dupa Iona, profetul din Biblie). In Londra, cea atit de diferita si de tentanta fata de Istanbul, Adem o porneste pe cai gresite, pierde sume mari la cazinouri si isi abandoneaza familia pentru o stripteuza pe nume Roxana (nu romanca, ci bulgaroaica).
Numai ca oricit de mari ar fi pacatele sale, batrina Naze avusese dreptate cind le spusese fiicelor sale ca, spre deosebire de femei, care erau facute din batist subtire, „barbatii erau taiati din stofa groasa, intunecata“. Astfel, „pe negru nu se deosebeau petele, in timp ce pe alb se vedea si cel mai marunt fir de murdarie“. De aceea, lumea nu zice nimic cind Adem pleaca, practic, de-acasa, in schimb, cind, dupa multe ezitari si remuscari si sentimente negre de vinovatie, Pembe se indragosteste si ea de un alt barbat, dezonoarea (ca si responsabilitatea) e a ei toata, o dezonoare care trebuie pedepsita si inca de cine? Nu de sotul sau care, stiind ca ei nu s-au iubit niciodata, e mai dispus sa treaca cu vederea, ci de Iskender, adolescentul minios si impulsiv care judeca pripit si plin de prejudecata gesturile mamei sale. Va plati pentru asta cu ani grei de inchisoare, dar pe linga el va plati, cu virf si indesat, toata familia, vinovati si nevinovati deopotriva. Si totusi, blestemele pot fi desfacute, iar vinile, ispasite. Pe lumea asta nu exista doar orbire, furie si razbunare, mai exista si iertare, cainta si izbavire. Onoare, cel mai recent roman al lui Elif Shafak, se termina intr-o nota optimista. Greselile parintilor ajung, uneori, sa fie platite de copii, insa si copiii, uneori, se substituie celor mai severi judecatori, pedepsindu-si parintii nevinovati. Dar singele si iubirea trebuie sa fie mai puternice decit legile, scrise, dar mai ales nescrise, ale culturii din care provii, si in final sa iasa invingatoare. Ceea ce, pina la urma, si aproape neverosimil, chiar se intimpla.
Un roman al ciocnirilor dintre generatii si civilizatii
Am sintetizat, in nedrept de putine cuvinte, un roman profund si complex despre mindrie si prejudecata in societatea contemporana. Dincolo de intriga polistratificata care ne poarta in diferite lumi, timpuri si culturi, facindu-ne partasi, daca vreti, la ciocnirea dintre generatii, civilizatii (islamica si occidentala), practici si obiceiuri, Elif Shafak ne cucereste prin stil, prin poveste, prin combinatia dintre magic si misterios, istorie si mit, traditii si mentalitati. Pina la urma, Shafak ne pune dinaintea ochilor o adevarata fresca a mintii umane, fascinanta si terifianta in egala masura. O fresca, dar si o oglinda in care, deformati sau nedeformati, ne recunoastem intr-un fel toti.
Elif Shafak, Onoare, traducere si note de Ada Tanasa, colectia „Biblioteca Polirom. Actual“, Editura Polirom, 2013.