Aceasta era si ideea fondatoare a unui proiect sugerat de pe la finele mileniului trecut de poetul si publicistul iesean Michael Astner, care pina la urma s-a materializat intr-un volum publicat in 2004 de colegii si prietenii din Clubul 8, sub coordonarea lui Gabriel H. Decuble: Cartea roz a comunismului.
Mai mult, fotografia ce sta in capul paginii de Facebook amintite e cea de la editia italiana a volumului Tovarase de drum. Experienta feminina in comunism, coordonat de Dan Lungu si de mine – asa ca, inevitabil, am simtit o oarecare afinitate cu nostalgicii strinsi virtualmente acolo, ca sa-si aminteasca si sa ofteze dupa ceea ce nu putem decit sa pierdem. Numai ca, poate tocmai pentru ca vin din aceeasi lume si ma simt asemenea lor, nu ma pot infrina sa nu obiectez cind vad cum exagerarile explicabile – caci niciodata n-a fost o alta copilarie mai frumoasa ca a noastra, adica a tuturor – aluneca in falsificare, cu efecte in prezentul imediat. Sigur ca anii copilariei noastre comuniste au fost cei mai frumosi din toate timpurile (pentru noi si numai pentru noi). Dar zau ca, dincolo de dimensiunea personala, n-au fost chiar atit de frumosi. N-au fost atit de frumosi pe cit puteau fi. Iar ceea ce a fost urit n-are cum sa devina frumos.
N-am nimic cu amintirile. Nu poti supune amintirile si nostalgiile rigorilor unor studii stiintifice. Am cercetat cu inima pe jumatate induiosata postarile si comentariile celor strinsi acolo, sub drapelul zdrentaros al unei copilarii nu foarte prospere. In mine palpita insa demonul contradictiei, stirnit de prima pagina, cea care continea un fel de discurs fondator altfel benign, doar ca incarcat cu inexactitati fondatoare, ce miros a falsificare („manipulare“ ar fi prea mult, caci nostalgia, ca si dragostea, orbeste uneori). Nu nostalgiile subiective, ci generalizarile din planul realitatii sint cele ce suna fals.
Citesc astfel in acea pagina despre o perioada „cind la scoala eram toti egali, fara ca cineva sa iasa in evidenta prin avutia parintilor“. Daca a existat vreodata o asemenea epoca, in mod sigur n-a fost cea comunista. Nu trebuia sa fii foarte matur ca sa vezi ca baiatul muncitorului de la A.E.M. nu beneficia de acelasi tratament ca fiica soferului de TIR, ca Roland, cel cu tatal deja plecat in Germania, avea parte de un tratament preferential, iar doamna profesoara mirosea a parfum fin si avea niste bluze mai frumoase, „din pachet“, ca fata vamesului din a VII-a X era alintata de mai toti profesorii, iar baiatul prim-secretarului de partid nu lua niciodata vreo palma de la profesori si n-avea nici o nota mai mica de opt. Nici sandviciul de la scoala nu era „mai tot timpul cu pateu“ – nu la toata lumea. La unii era cel putin cu salam de Sibiu. La altii nu exista sandvici. Nu eram toti egali – asa ceva n-a existat. O fi fost frumos, dar n-am fost egali.
Mai scrie acolo cum „ne jucam toate serile in fata blocului, pentru ca la televizor nu era nimic de urmarit (si ce bine era, la ce timpenii sint acum la TV…)“. Eu imi aduc aminte ca ne-am fi dorit sa fie ceva la TV, poate chiar timpenii precum cele de acum. Timpeniile astea sint expresia libertatii noastre, dupa chipul si asemanarea poporului eliberat. Oare daca aveam (sau daca am avea si acum) in fiecare seara programe TV serioase si instructive, precum Mezzo si Arte, ne-am fi uitat? Ne-am uita? Sau am prefera tot niste filme de aventuri, dragoste, comando, razboi, telenovele sau orice productii S.F. americane? Numai ca adultul, pornit sa idealizeze totul, inclusiv propriul gust, isi amesteca virstele si ii pune in circa copilului care era gusturile maturului care a devenit.
In schimb, ideea ca pe vremea aceea „Militia tundea la zero pe mai toti infractorii“ e, in chip ciudat, un fel de proiectie infantila in mintea adultului de azi. Ar fi amuzanta daca adevarul n-ar fi trist. Militia tundea, printre altele, rockeri, hippies, punkeri – in general, adolescenti teribilisti (scuzati pleonasmul), care incercau o induiosatoare forma de rebeliune in pas cu Occidentul. Ce-i drept, in limbajul oficial al epocii erau asimilabili infractorilor, asa ca dreptul de a-i tunde chilug il aveau pina si directorii scolilor. Doar cei mai egali dintre noi, cei din specia Serghei Mizil, aveau dreptul sa fie rebeli.
Dar am fost copii si a fost frumos. Din nefericire, n-o sa mai fim. Din fericire, nici epoca aceea n-o sa mai fie.