Mi-am adus aminte de aceasta minunata corespondenta dintre ei, cu multe referinte si inserturi muzicale diverse, dar mai ales la adresa lucrarilor „babacului“ (adica Beethoven), mult indragite de cei doi buni prieteni aflati departe unul de celalalt. Tocmai pentru ca in aceste zile, cele cinci concerte pentru pian si orchestra ale „babacului“ sint prezente la Bucuresti. Festivalul Enescu aduna ce e foarte bun prin lume, intr-o inlantuire de mare rafinament.
Tentatiile si ofertele sint mari. Momente unice. Serii, suite de concerte dintre cele mai variate. Ca vrei sa asculti Stravinski sau Ravel, Brahms, Ceaikovski, Wagner – un regal cele patru opere programate – sau, evident, Enescu. Orchestre simfonice de renume international (Berlin, Viena, Londra etc.), solisti de renume mondial (Perahia, Radu Lupu, Zukerman, Zacharias etc.) si muzicieni & melomani de toate felurile si de toate virstele, intr-un numar mai mare decit oriunde in Europa. Cel putin, la acest moment. Festivalul Enescu este la concurenta cu proiectul Rosia Montana si situatia ciinilor fara stapin din Romania. Un festival de rezonanta internationala astazi. Asa cum exploatarea aurului cu cianuri sau a gazelor de sist prin procedee neortodoxe este ceva nou pentru Romania. Dar nu intotdeauna lucrurile au stat asa. Legat strict de Festivalul Enescu. Criticul muzical cu vechi stagii, Dr. Grigore Constantinescu, face o interesanta si utila trecere in revista a tuturor editiilor festivalului in publicatia „Historia“. Numar dedicat in intregime celui care a scris „Vox Maris“ si „Simfonia de camera“, lucrari care se vor cinta si ele in acest festival, adica George Enescu. Sigur ca acum multa lume culturaliceasca este cu Enescu pe buze. Enescu in sus, festival in jos, numele lui George Enescu ajunge la fel de popular si citat precum cel al lui Traian Basescu. Mai sa fie! (Zimbim, gindindu-ne ca acum citiva ani, pe vremea ministeriatului la Cultura al lui Toader Paleologu, presedintele in charge a fost obligat sa suporte un „Oedipe“ integral, cap coada. Apoi a marturisit, spasit, ca i-a placut foarte mult… corul! Pe buna dreptate, maestrul Stelian Olaru face, ca si Ion Iosif Prunner la Filarmonica, o treaba minunata.)
Un program echilibrat
Il transformam sau nu pe Enescu in brand de tara? Fostul ministru al Culturii, compozitorul Adrian Iorgulescu, chiar gasea cuvinte potrivite pentru asa ceva. Nu ar fi singurul pe acest subiect gingas. Ii aducem lui Enescu osemintele din Franta, ca si in cazul lui Brancusi, ca sa avem noi pretexte de ceremonii cu iz patriotic sau il lasam in pace sa-si doarma somnul de veci acolo unde i-a fost dat? Opunem lumea celor care traiesc cu si prin cultura cu cei care o ignora? Sau au alte prioritati? Care sint acelea? Au circulat – si mai circula – fel de fel de scenarii legate de viitorul festivalului. Sint bani, nu vor mai fi bani, o sa fie bani. Mereu ne sucim in jurul banilor. (Cu ani in urma, cind Filarmonica „Enescu“ urma sa plece in turneu si statul roman era pus pe economii, faimoasa Suzana Gadea, care raspundea de Cultura la acea data, a propus ca orchestra sa fie imputinata. In loc de 20 de viori sa fie 12, in loc 8 violoncelisti, 4, contrabasistii si ei la jumatate. „Pai nu mai suna bine orchestra…“, ar fi spus timid cel din directia filarmonicii care gestiona situatia. „Pai, sa cinte mai tare, ce mare scofala…“, ar fi zis tovarasa, care a ramas de pomina in istoria noastra imediata. Va fi uitata odata cu generatia care, mai mult sau mai putin, i-a fost contemporana.)
Concursul oricum a disparut. Intreg programul a fost gindit echilibrat. Altfel decit acum doi ani. Au aparut in schimb o sumedenie de workshop-uri, de tinuta, profesionale, cu totul binevenite ca intentie de a promova valorile muzicii enesciene. Si nu numai. Nu analizez structura programului festivalului din acest an. Stiu bine ce eforturi extrordinare au facut cei de la Artexim, in cap cu Mihai Constantinescu. Si cum s-a dat peste cap Ioan Holender sa aduca in Romania tot ce e mai bun si valoros pe plan mondial. Stiu bine ce efort organizatoric, financiar si logistic presupune o astfel de intreprindere. Tocmai de aceea toata pretuirea si admiratia pentru festival din partea unui om care chiar iubeste muzica. Dar nu traim doar in el. Cu el. Traind azi un sentiment de ultima ora, plecind de la concertele de la Sala Palatului, si privind multimea de tineri care manifestau zgomotos, zilnic si in numar mare, in defavoarea proiectului Rosia Montana. Multi imberbi, biciclete, costumatii fistichii, coafuri afro, prospetime, iluzii, elan, idealuri, ecologia ca hobby, militantismul ca divertisment. Faimosul strigat „Noi vrem pamint!“ avea o alta incarcatura dramatica decit „Vrem cultura, nu cianura!“, cum se milita simpa pe unul dintre panourile agitate. Mi-a fost dat sa ramin, mut ca o lebada, si cind am vazut „Jos capitalismul!“. Mai sa fie, mi-am zis, ce se intimpla? Asa repede ne-am plictisit de piata libera si drepturile omului? Revenim la Marx, Engels si „Trandafirii Doftanei?“.
Nu stiu, muzica e in alta parte.
Sala aproape goala la Cvartetul „Voces“
Ma numar printre cei care se dedau voluptatilor muzicale de decenii. Si atit. Toata vinzoleala asta pentru a fi prezent la un eveniment sau altul, nu neaparat pentru muzica, pentru ca ea ramine undeva departe, ci pentru ca este trendy, ma deprima. Nu stiu daca intereseaza pe cineva ce cred eu despre una sau alta. Profit doar de ocazie sa spun ce cred si simt in aceasta conjunctura legata de Festivalul Enescu. Nu ma mai revolta nimic. Nici nu-mi fac iluzii ca lumea va fi mai buna intr-un viitor nedefinit. Ca tinerii si tineretul vor fi mai cu mot. Sa fie, sa ma insel eu. De ce? Pentru ca stiu deja de ani buni ca nu se poate schimba nimic intr-un mental colectiv care se simte bine asa cum este de secole. Nu e o incriminare, doar o constatare amara. Sintem cum sintem, ne descurcam. Care pe care. Descurcareala si improvizatia ca mod de viata. Ce-o fi, cum o fi, merge si asa, merge. Tenacele, muncitorul si rabduriul Ioan Holender a pus multa ordine si a coagulat, pe barba lui cum se spune, pe experienta si relatiile – atit de necesare in aceasta lume in care traim (supravietuim?) – sale, tot ce se poate in conditiile date ca Festivalul Enescu sa iasa ceva de exceptie. Si a iesit. Dovada sint multe, foarte multele evenimente muzicale de inalt nivel care se deruleaza. Este ceva viu, care traieste la maximum de intensitate in aceste zile. La unele concerte am ajuns sa fiu prezent si eu, la altele nu. Pacat, pentru ca nu ai tot timpul ocazia, mai ales daca nu calatoresti, sa ai la indemina astfel de concerte. Sint si transmisiile televizate, si nenumarate transmisii radio, cine vrea chiar are ce sa asculte. Muzica este prezenta la tot pasul. Sa ne bucuram de ea. Dar oare mai stim sa o facem? Sau muzica nu mai conteaza? Ce conteaza? Viata, arta, cultura, ramin doar ceva pasager, anexa, ca un sprit rece si bun? Orice ar fi, oricum ar fi, e bine. Ne mai ciorovaim intre noi, ne mai ciondanim, ne impacam apoi, toate trec, ce rost are sa punem la suflet. Festivalul Enescu si suita de manifestari muzicale de exceptie care sint puse laolalta precum bijuteriile vechi in caseta de argint a bunicelor imi ofera acest prilej de a ma roti in jurul meu. Cu si fara muzica. Atitea si atitea bloguri, site-uri, informatii peste informatii adunate si gasibile peste tot si la indemina oricui e interesat de vreun artist, muzician, concert sau spectacol ma fac sa cred ca inca un comentariu in plus devine cumva inutil. Ce sa comentezi cind nu e mai nimic de comentat de la un nivel incolo, ci doar de ascultat? De muzica este vorba. De Marea Muzica. Marti la orele 17.00, la Ateneul Roman, la concertul minunii camerale numita Cvartetul „Voces“ – intimplator din Iasi –, sala era mai mult goala decit plina. Si se cinta „Arta Fugii“, testamentul marelui cantor de la Thomaskirche din Leipzig, o lucrare capitala din istoria muzicii, a lui J.S. Bach, si nu cine stie ce compozitie de ultima ora, mai mult sau mai putin experimentala sau postmoderna care aduna specialistii si goneste marele public. Muzicienii ieseni au cintat admirabil. 40 de ani de cariera. Ii urmarim de ani in sir, sint deja o institutie in sine. „Cvartetul Voces“. Si totusi, dincolo de virtutile si valoarea lor, nu fac sali pline. Nu sint un nume de mare rasunet la bursa marilor nume si ansambluri muzicale ale lumii. Si e mare pacat. De ce, de ce, stim bine. Pentru ca artistii nostri din tara sint vaduviti de institutia numita agent (muzical, literar etc.) O meserie care la noi nu exista (sau e ca si inexistenta), absolut onorabila si care poate promova/impune un nume sau o formatie, printr-o strategie bine gindita pe piata internationala. Si nu doar. Nu mi se apre normal ca un cvartet consacrat de talia lui „Voces“ sa cinte cu sali pe jumatate goale, iar niste tineri, talentati, desigur, dar la inceput de cariera – Tomescu, Horia Mihail, Suma etc. – sa umple salile pina la refuz.
Muzica nu mai conteaza aproape.
Si ar fi pacat, mare pacat.
Bertrand de Billy, inlocuit de Leo Hussain
Si am ajuns la o componenta speciala care da forta sau neputinta unui eveniment artistic. Publicul. El nu este programat de Ioan Holender ca parte a festivalului, de el se ocupa cei care promoveaza evenimentul. Reclama, sufletul comertului, se spunea pe vremea bunicilor, cind inca nu existau agresivele si multiplele forme de promo de astazi. Cine mai iubeste azi arta, muzica, literatura, cititul unei carti sau ascultatul unui concert de Beethoven. (Toate cele cinci concerte pentru pian ale lui sint programate in doua zile la Ateneul Roman din Bucuresti, avindu-l pe Rudolf Buchbinder dirijor si solist. Cu concursul Orchestrei Filarmonicii „George Enescu“. O minune sa asculti in doua concerte succesive, live, intr-o interpretare de exceptie, capodoperele beethoveniene. O sansa unica. Once in a life.)
Nu am rezistat prin cultura. Nici vorba. Am trait cum am putut si cit mi-a fost dat. „Dureaza…“, ca sa-l citez pe Eugen Ionesco, atunci cind amicul sau de tinerete, Arsavir Acterian, il intreba ce mai face.
S-au prapadit amindoi. Festivalul Enescu continua. Dureaza. Dureaza pentru cei care traiesc si prin asa ceva. Dar pentru ceilalti, din afara acestei sfere strict culturalicesti?
In fiecare zi cite o minune.
Una dintre ele numindu-se „Gurre-Lieder“ („Cintece despre Gurre“), lucrare de junete a lui Arnold Schonberg. Corul si Filarmonica „G. Enescu“ erau pregatite sa apara sub bagheta lui Bertrand de Billy. Din motive tehnice, ca sa zicem asa, dirijorul a pretins un cintaret de opera pentru un rol de povestitor, acel vorbit-cintat, Sprechgesang, care l-a facut faimos pe maestrul dodecafonismului, si cum nu i-a acceptat nici pe Marcel Iures, nici pe Victor Rebengiuc, Bertrand de Billy a plecat si gata. Dar situatia a fost salvata de britanicul Leo Hussain, un muzician experimentat in muzica vocal-simfonica si de opera, care a dirijat magistral o complexa lucrare de la inceputurile secolului XX. Influentata de expresionismul german, aflat in efervescenta si care dadea nota la acea data, coagulind energiile unui spirit inovator, Schonberg realizeaza prima sa capodopera ce premerge straniul „Pierot Lunaire“. O poveste de dragoste medievala, cu inserturi fantastice, ce se regasesc si in textura armonica cu inflexiuni wagneriene si ecouri brahmsiene, o armonioasa imbinare de registre tonale intre orchestra si prezenta solistilor. Daca prezenta unui actor mult apreciat si iubit cum este Victor Rebengiuc a atras atentia publicului, masa sonora extrem de viguroasa si cu accente dramatice bine scoase in evidenta de dirijor a creat un ghem de foc muzical. Orchestra, solistii – germani si britanici, adusi in mod special pentru acest spectacol – alaturi de corul Filarmonicii bucurestene au fost la inaltimea momentului. Vorbe banale, in mod cert, pentru tensiunea creata in sala. De o partitura si o interpretare de exceptie.
„Otello“, sub bagheta lui Keri-Lynn Wilson
In asteptarea spectacolului cu „Oedipe“, Opera Nationala Bucuresti a programat premiera operei „Otello“ de Giuseppe Verdi. Sintem in plin an aniversar Verdi. Si in programele simfonice au fost cuprinse citeva lucrari, culminind cu „Requiem“-ul atit de indragit de melomanii de pretutindeni. Orchestra si corul ONB au fost sub bagheta unei, surprize-surprize, dirijoare americane, o blonda simpatica si energica numita Keri-Lynn Wilson. Regia, tot o doamna, Vera Nemirova. O bulgaroaica stabilita in Germania din 1982, cu un CV bogat, care a propus o un spectacol total, spectaculos in toate registrele. Nu spunem mai mult, asteptind opinia distinsului Costin Popa, ca sa nu scriem cine stie ce gogomanie. Solisti, in rolul lui Otello, un Marius Vlad Budoiu de zile mari, nefericita devenita si simbolul deznadejdii, Desdemona, intrepretata magistral de Iulia Isaev, cu vocea ei admirabila, in timp ce Iago, cel mai faimos intrigant din istoria culturii, a fost experimentatul Stefan Ignat. Spectacolul cu acest inedit „Otello“ – care e in fond transcrierea italiana a unui nume mult prea cunoscut ca sa mai conteze cum se scrie – va fi reluat in aceasta stagiune cu o distributie fluida. Chiar o idee buna pentru un spectacol despre care se va vorbi si dupa ce Radu Lupu si Murray Perahia – la recitalul lui de la Ateneul Roman, unde iar va fi nebunia de pe lume, nu se vor face inregistrari, nici transmisii de nici un fel… – au parasit in plina glorie un Bucuresti care s-a bucurat de zilele de gratie din aceste saptamini.
Muzica nu e in alta parte.
E aici. La Festivalul Enescu.