Eroul acestuia este un cintaret de muzica folk, iar actiunea se petrece la inceputul anilor ’60. Personajul e fictiv, iar povestea e atit de imaginara incit devine mitica, mai ales ca am vazut cu totii, nu-i asa, Oh Brother Where Art Thou?, iar pe motan il cheama, vom afla la final, chiar Ulysses.
Llweyn incearca sa dea lovitura in Greenwich Village, dar piata folk e inca letargica, agentul sau batrin nu se descurca sa-l promoveze acum ca partenerul lui de scena s-a sinucis, iar primul sau album solo, Inside Llewyn Davis (dupa cum vom afla tot spre final), nu se vinde astfel incit muzicianul sa-si poata permite daca nu chiria unei garsoniere, macar un palton pentru iarna. Asa cum ne-au obisnuit Joel si Ethan Coen, in spatele acestei povesti credibile (asa era piata muzicala inainte de aparitia lui Bob Dylan, lucru care se produce, ati ghicit, tot spre finalul filmului), se afla o structura mitica. Odiseea lui Llweyn e mai mult una interioara, vezi si titlul albumului/filmului, chiar daca va pleca de la New York la Chicago numai pentru ca s-a ivit o ocazie, iar el n-are unde sa mai stea. Dar daca motanul Ulysses gaseste singur drumul spre casa, pentru Llewyn e mai complicat pentru ca drumul spre sine e barat de propriile greseli, printre care de felul nu prea atent cu care se poarta cu ceilalti. Desi pentru faza cu pisica lasata in drum iti vine sa-i strigi mai tirziu: „Asa-ti trebuie!“, Llewyn e, prin grija fratilor Coen si a interpretului sau, Oscar Isaac, un tip de care pina la urma ti se face mila. Mai ales cind finalul rasucit ti se pune in fata ca o oglinda. Inside Llweyn Davis e superb, are umor cu carul si o melancolie compensatorie (sau trebuia sa spun invers?), actori impecabili si pisici care stiu mult mai mult decit spun. De fapt, pisica e cea care provoaca intreaga poveste.
Placut (la vedere) e si Alba ca Zapada
…de Pablo Berger, care a reprezentat anul trecut Spania in cursa pentru Oscarul acordat celui mai bun film vorbit in alta limba decit engleza. Berger are 50 de ani, e la al doilea lungmetraj si a tras sa faca Alba ca Zapada in varianta muta si in alb-negru timp de aproape 10 ani. Cind e sa ai noroc cu carul, se intimpla adesea ca peste gramada de noroc sa se iteasca un virf de ghinion care sa ameninte sa strice tot. Asa cum The Artist a dat lovitura in 2011, a triumfat la Oscaruri, dar acasa a ramas pe locul doi in box office, in urma lui Intouchables, Pablo Berger a aflat cu foarte putin timp inainte sa intre in filmari ca la Cannes a fost prezentat un super-film mut si in alb-negru, intitulat The Artist. Cind filmul sau a iesit pe ecrane un an mai tirziu, oamenii au crezut ca e o copie a filmului lui Michel Hazanavicius.
Alba ca Zapadaar fi putut foarte bine sa fie facut in perioada Marelui Mut – probabil ca acesta e cel mai frumos compliment pe care i l-ai putea face (The Artist ridica prea mult din sprincene ca sa il iei ca pe un film mut si atit). Alba ca Zapada are mai multa clasa si e mult mai implinit din punct de vedere vizual, desi are si el o sumedenie de citate din clasici, de la Murnau si Abel Gance la Hitchock si Alain Resnais (apare si o maimuta care jur ca seamana cu Chewbacca din Razboiul stelelor!). Pablo Berger (care, nu intimplator, e bun prieten cu Alex de la Iglesia) a modificat basmul fratilor Grimm adaptindu-l la Spania anilor ’20. Alba ca Zapada devine Carmencita, fiica unui cunoscut toreador si a unei cintarete care moare la nastere. Toreadorul se recasatoreste cu infirmiera care l-a ingrijit dupa fatidicul accident de corida si nu isi va cunoaste fiica decit tirziu cind, murindu-i bunica, aceasta va fi adusa ca servitoare la conacul sau. Infirmiera mastera – interpretata de Maribel Verdú – e pusa in umbra de fetita simpatica din rolul Carmencitei, Sofia Oria. Prima parte, pina creste Carmencita mare, e si cea mai interesanta. Cind Carmencita scapa de la a fi ucisa si se lipeste de niste pitici circari care mai mult mimeaza corida sau, ma rog, fac corida cu tauri pe masura lor, povestea coboara doua trepte de intensitate, iar finalul iconoclast rezolva doar partial o intriga amoroasa prea putin dezvoltata. Cu toate astea, merita sa-l vedeti.