Ce este „final cut“, dreptul de a alege montajul final al unui film? Este unul dintre cele mai pretioase prerogative ale regizorilor fara de care „nu ar merita sa faci filme“, cum spune cineastul britanic Mike Leigh. „Motivatia mea vine din aceasta libertate“, explica si regizorul turc Nuri Bilge Ceylan, castigator al Palme d’Or anul acesta la Cannes, cu Winter Sleep.
„Final cut“ este un „premiu“ pentru care se dau lupte inversunate. Numai anul acesta au existat la Hollywood cateva momente tensionate. Darren Aronofsky, de exemplu, a reusit sa ii convinga pe producatorii de la Paramount sa aprobe filmul Noe in versiunea sa, in ciuda protestelor grupurilor religioase. Olivier Dahan, regizorul lui Grace de Monaco, s-a ciondanit insa mult cu distribuitorul si producatorul Harvey Weinstein, care credea ca montajul final „este prea sumbru“. Tot Weinstein a cerut modificari in montajul lui Snowpiercer, pelicula sud-coreeanului Bong Joon-ho.
Spre deosebire de „vremurile de aur“, astazi, mai ales in ceea ce priveste filmele realizate de marile studiouri, putini regizori mai au dreptul de „final cut“, cu exceptia unor autori de categorie grea precum Steven Spielberg sau James Cameron. Dar chiar si un detinator al acestui drept il poate pierde daca depaseste bugetul stabilit sau timpul alocat realizarii filmului.
Motivul? Costurile din ce in ce mai mari ale realizarii si promovarii unui film la Hollywood. Nici un studio nu are curajul sa lase montajul final al unei productii atat de costisitoare la latitudinea unui singur om, oricat de talentat ar fi acesta.
Bataliile dintre producatori si regizori au ajuns sa capete alura unor confruntari intre comert si arta, scrie „BBC News“. Producatorii vor incasari fabuloase si nu lasa nimic sa stea in calea acestor incasari: nici lungimea filmului, nici complexitatea plotului, nici finalul care trebuie sa cadreze cu asteptarile publicului-tinta.
Istoria a retinut astfel de infruntari epice. De exemplu, batalia lui Ridley Scott de a impune versiunea sa in cazul lui Blade Runner (1982). In cazul lui Brazil, al lui Terry Gilliam, studiourile Universal au fost silite sa il distribuie in SUA cu mare greutate si numai dupa ce a fost remontat sub supravegherea regizorului.
Uneori insa, se crede ca intruziunea producatorilor ar remedia unele excese ale regizorilor. De exemplu, s-a spus ca recentele Hobbit de Peter Jackson si Lincoln de Steven Spielberg sunt cam lungi si ar fi trebuit scurtate.
Cedarea dreptului de „final cut“ in schimbul unor „compensatii“
Nu totdeauna controlul creativ asupra unui film reprezinta o astfel de problema; deseori, relatia producator-regizor este una de colaborare. „Imi place sa montez eu filmul, dar stiu ca lucrez intr-un mediu atat de colaborativ incat nu vreau sa refuz sa imi imbunatatesc filmul doar fiind opac la sugestiile altora“, spune Ned Benson, autorul dramei romantice The Disappearance of Eleanor Rigby.
Alti regizori stiu ca trebuie sa cedeze dreptul de „final cut“ in schimbul unor „compensatii“. „Platesti pentru privilegiile tale“, spune Mike Leigh, autorul biografiei Turner, prezentata anul acesta la Cannes. Leigh stie ca daca ar fi cedat din controlul lui asupra montajului final, ar fi primit mai multi bani pentru realizarea filmului.
Multi sunt de parere, spune „BBC News“, ca daca regizorul nu decide forma finala a filmului, este, in multe cazuri, un lucru bun in ce priveste calitatea artistica a peliculei. Dar numerosi critici sustin ca multe dintre cele mai reusite productii ale marilor studiouri din ultimii ani sunt acelea in care viziunea regizorului a fost respectata. Cel mai des invocat exemplu: Gravity, filmul lui Alfonso Cuaron, unul dintre marii castigatori la Oscarurile din acest an.