Se gasesc, astfel, in antologia sa revolta crispata din Scrieri alese (1992), ludicul sardonic dinWeek-end printre mutanti (1993), melancolia autoironica din adio adio dragi poezii (1999), interiorizarea severa din Planeta 0 (2002) si explozia senzuala din Nicolina blues (2007). Poezia lui Nimigean fiind foarte omogena, constructia volumelor atent controlata (nu e o intamplare ca volumele lui Nimigean sunt republicate integral, asa cum au aparut: ele aveau o desfasurare limpede, care e pacat ca n-a fost pastrata si in pagina, cam inghesuita), cititorul antologiei beneficiaza de o imersiune completa in atmosfera poeziei acestuia, jubilatorie si exuberanta pana la farsa, alteori melancolica si umorala pana la imprecatie. Oricine doreste sa constate ce buna si ce adevarata poezie se scrie in limba romana astazi, cand aproape toti clasicii au disparut, sa faca bine sa citeasca volumul-suma al lui O. Nimigean.
Dar nu despre aceasta „insumare de harfe rasfirate“ de Nimigean in ultimii douazeci de ani vreau sa scriu aici. In acelasi timp cu Nu-ti garanteaza nimeni nimic, poetul a publicat si o carte de versuri noi care, mai ales in contextul dat, trebuie citita ca o continuare a periplului de pana acum, dar si o reformulare radicala a acestuia. Dupa lectura recapitulativa a cartii totalizante de la Max Blecher, volumul nou publicat de Nimigean la Cartea Romaneasca, Nanabozo, vine ca o ploaie rece peste un eveniment street delivery. Un cititor grabit ar putea sa creada ca autorul trece pur si simplu printr-o pasa proasta, ca minimalismul practicat in prima sectiune a volumului, Aura efemeridelor, e semnul unei lipse de vitalitate a poetului, si nu o optiune de discurs facuta in cunostinta de cauza. Dar, cum toate cartile lui Nimigean respecta o structura clara si elocventa, noul volum trebuie citit cu cea mai mare atentie pentru a nu rata mesajul pe care il formuleaza autorul, in maniera sa obisnuita, provocator hermetica (dovada: titlul cartii!).
In prima parte a cartii, Nimigean scrie o poezie neobisnuit de austera, lipsita voluntar de ornamente, lipsita chiar de parada intelectuala. Si in volumele de pana acum autorul practica austeritatea, dar mereu sub forma autoironiei sardonice, precum in de-acum celebrele „poeme in balon“ din adio adio dragi poezii: „nimigean ovidiu/ de voi se ascunde/ pentru a va scrie/ poezii profunde“. Aluzia livresca era obligatorie chiar atunci – mai ales atunci – cand poetul decidea sa se „devoaleze“. Poemele scrise sub semnul nebuniei trebuiau sa imprumute prestigiul unei nebunii ilustre, cum se intampla in ciclul de poeme „simple“ din 1999 semnate hölderlinian: „cu stultusenie, Leonardelli, Romania“. Ei bine, in cartea recenta, simplitatea nu mai e doar o metafora. Poetul observa gradina, filmeaza gesturi ale mamei sale batrane, evoca un caine comunitar oarecare, inregistreaza fara reactie exercitiile gimnastice de dimineata: „bicepsi tricepsi/ deltoizi fesieri“. Opteaza pentru lipsa de inspiratie, iar acesta e semnul ca i se pregatesc lucruri prea grave pentru jocuri ale fanteziei. Unele poeme descriu, simplu, peisajul, dar cu o crispare vizibila: „deci in martie/ cand am ajuns precipitat la tara/ crengile erau negre/ abia iesite din iarna/ […] acum in septembrie zaresc pe fereastra/ marul incarcat de mere rosii/ parul cu pere verzi, mari cat pumnul// cel putin din acest punct de vedere/ totul pare a fi in ordine“. Unii cronicari au vorbit aici de tihna pillatiana si francis-jammesiana; ma tem ca e prea multa tensiune in versurile lui Nimigean, o liniste paranoica si o saracie obstinata, ceea ce nu e cazul la naturistii mai vechi. De altfel, Nimigean nu se poate abtine sa nu tematizeze, la un moment dat, tocmai aceasta saracie a imaginilor. In poemul cruci si dumnezei contempla… trei sticle de apa plata Borsec la doi litri care, intr-o anumita lumina, inchipuie trei turle ale unei biserici rusesti. Dar actul imaginativ, tratat foarte expeditiv, pare penibil: „lipseau numai crucile oblice/ cu lantisoare/ dar pana la urma/ mi le-am inchipuit/ si pe-acelea“. A poza in vizionar, a vedea lucrurile „poetic“ ii pare autorului nu doar futil, ci aproape indecent – si de aici autoironia, lipsita insa de mantia intertextului, ca mai inainte. „Aura efemeridelor“ este ea insasi efemera si nu trebuie cu nici un chip transformata in simbol.
Evenimentul care face descrierile sa devina plate si inchipuirea sa para o frauda este moartea mamei, taranca batrana intrata in deriva corporala a sfarsitului. Gesturile ei, tot mai putine, sunt urmarite cu o atentie nesentimentala, care pare uneori cruda; mama se leagana in sezlong cu o frunza moarta in mana, scuzandu-se fata de zambetul ironic al fiului: „ce vrei trebuie sa fac si eu ceva“. Poetul e obsedat de ascunderea propriilor sentimente, si chiar actul intim al rugaciunii e deghizat intr-o invocatie onomastica („marie mariolle mariolette/ maria maria maria“), cu motto eminescian: „Speranta mea tu n-o lasa sa moara“. Cand razbate la expresie, suferinta dupa pierderea mamei este mascata, prin intermediul prosopopeii, intr-un bocet pentru soba de tabla: „o sa zaci printre naluci/ in fund de gradina/ cu viermi de rugina/ o sa zaci printre moroi/ la groapa de gunoi/ plina de noroi“. Aceasta e o elegie in toata puterea cuvantului, de un lirism pe care insa restul volumului, mult mai sobru, il dezminte. Mi se pare mult mai interesant experimentul de limbaj al lui Nimigean din celelalte texte, poezia lui „saraca“, bacovianismul asumat in ciuda marilor posibilitati expresive ale autorului, dovedite in cartile de mai inainte. Refuzand elanul imaginatiei, el isi reduce limbajul la denotatie si poemele la „ciorne“, asa cum se intampla intr-un loc din sectiunea mediana a volumului, Eu, unul, as prefera. Neincrezator in limbaj, ca intotdeauna, Nimigean renunta la obisnuita sa parada verbala si imagistica, care denunta, prin inflatie, golul, si isi transforma voluntar poezia in „balbaiala“.
Ultima secventa a cartii, Studio cu vedere spre poienita druidica, cuprinde un colaj de insemnari poetice din specia notelor de jurnal publicate de Nimigean in Planeta 0 si Nicolina blues. „Poienita druidica“ este un spatiu incert, cu mai multe semnificatii: arcana de padure, dar si luciu de lac, spatiu al manifestarii prostiei publice a contemporanilor, dar si loc al viziunilor cutremuratoare din copilarie si pana la inmormantarea mamei, univers compensator si prilej pentru scufundari in istorie, ceea ce inseamna ca e vorba de spatiul de joc al poeziei insesi. In poienita apar animale benefice si taratoare tenebroase, figureaza arborele de arama si stejarul care „lipseste, dar daca ti-l inchipui nu lipseste“. Memoria suprapopulata a lui Nimigean lucreaza aici la turatie maxima, trimitand cititorul in mai multe directii, la rezonantele magnetice si la Prince Randian, la brezaie si la plasmoni, la Sorin Ovidiu Vantu si la muzeul Pergamon din Berlin.
In fond, si poienita druidica inseamna mai multe lucruri in acelasi timp, lucruri care coexista, fara a se anula unele pe altele, intr-o noua armonie pe care poezia lui Nimigean, oximoronica si mobila, o cauta inca de la primul volum, fara a putea spune cu siguranta ca a gasit-o aici. Una dintre zone e mizerabila lume politica, pe care poetul nu-si poate permite sa se faca a nu o vedea: „Iti vor sparge ochii. Iti vor muta gura. Te bagi? Sau creezi spatii fictionale?“. Incriminarile dure la adresa „patriei-mima“ nici macar nu par prea violente atunci cand sunt puse laolalta cu fragmente reale de discurs produse de Gigi Becali, Ioan Rus, SOV, de sefi santajisti, de manifestanti confuzi sau de „grupul de intelectuali“ anticonstitutionali de antart. Poetul pare ca le acorda alibiuri, privindu-le ca pe expresia imbecila a unor functii organice („Prostia, nesatioasa, miscand peristaltic din duoden“) sau o intentie estetica, fie si caricaturala, cu nuante caragialiene: „Nu ai de ales: trebuie sa recunosti drept patrie o caricatura. Un plai cu insi extrem de abili si abjecti. In gurile carora flutura steaguri. Si cu turme de oi vorace, cu capete de lacusta. Totul mirosind a odicolon, a tamaie si a cacat“. Intr-o astfel de lume, insul amorf, nepasator, devine un „om-detritus“, cu ideal stomacal: „Mancare. Mancare la discretie. Acuma suntem fericiti“.
In afara de asta, poienita druidica este spatiul de observatie a acelei margini a existentei pe care, pentru ca ne lipseste imaginatia, o numim sacralitate. De fapt, e vorba de zona in care inertia incepe sa palpaie, in care privirea laserelor si a fotografiilor kirlian surprind materia vie ca geometrie mobila, descompunand reprezentarile scolare ale planurilor si unghiurilor vizibilului. Poienita este un loc al miracolelor organice („Bate vantul in poienita druidica. Arborele de arama e o contractie fluida de branhii“), dar si al misterelor arhaice din jurul cultului insular al copacilor. E locul in care hazardul intra in scena, sub forma celor doi iepuri care salta prin pagini – poate chiar Nanabozo, misteriosul spirit animal din povestile indienilor la care Nimigean face aluzie in titlul cartii. Dar si locul inceputului de confuzie mintala, al imbecilitatii care pandeste, al nebuniei ca un animal „cu botul lung si crupa plata“ care iese dintre circumvolutiunile creierului. Si, in fine, poienita druidica e spatiul amintirii. Si e un soc sa descoperi ca unduirile materiei, oscilatiile plasmonilor, palpairile aurei obiectelor evoca direct falfairea prapurilor de inmormantare si buzele albastre ale moartei, „lipite cu adeziv universal“, si ca poienita druidica e de fapt un cimitir: „Groapa e sapata in mijlocul poienitei“. Studio cu vedere… aduce deci laolalta descurajarea in fata existentei care-ti scapa printre degete si tristetea sfasietoare a mortii cuiva foarte drag: „Si, pentru totdeauna, in cea mai ascunsa camara, in bezna, ca o vita injunghiata, plansul“. Langa intrevederea miracolelor zilnice, dupa incheierea revelatiilor de lectura, la sfarsitul lehamitei morale apar tristetea apasatoare si intuitia propriei morti. E o priza de concretete pe care poezia lui Nimigean, atat de setoasa de real dintotdeauna, nu o facuse inca, cel putin nu cu o asemenea intensitate.
Nanabozo are toate sansele sa fie un volum de cotitura in opera acestui poet. Frumusetea acuta a versurilor nu a mai constituit un deziderat dupa volumul de debut al lui Nimigean, Scrieri alese, si e surprinzator de observat ca inteligenta ludica si sardonica nu mai este la fel de pretuita aici ca in volumele de pana la Nicolina blues. In schimb, pariul sever, neconcesiv, „nerealist“ pe adevar deschis de la primele randuri ale operei lui Nimigean continua si e mai taios ca niciodata.
O. Nimigean, Nu-ti garanteaza nimeni nimic, Casa de editura Max Blecher, 2014
O. Nimigean, Nanabozo, Cartea Romaneasca, 2014