Hai sa incepem cu motto-ul blogului tau, „Totul este poezie“. Chiar totul? Ma sperie putin acest verdict. Te rog, scrie aici ceva care sa ma linisteasca.
Uite ca acum tu m-ai linistit pe mine – inseamna ca scopul blogului a fost atins, adica sa aiba un titlu care nelinisteste. In principiu da, totul e poezie cand vrem noi sa fie poezie. Blogul acela l-am creat pentru momentele mele cand totul e poezie. Oricum acest blog trebuie pus in legatura cu titlul blogului lui Octavian Soviany, „Fictiunea e singura realitate“. Erau concepute in dialog cele doua motto-uri. E un crez pur si simplu, nu are legatura cu realitatea. E extremismul pe care il cultiv prin literatura. Si e bine sa ne nelinisteasca treaba asta si sa ne indoim de ea cat mai des.
Intotdeauna te-am admirat pentru energie si curaj si talent. Totodata este si ceva, asa am avut mereu impresia, grandoman in poezia ta, ceva histrionic, ceva nebunesc, ca si cum poezia ti-ar da o putere pe care nu ai avea-o altfel. Cum ai descrie puterea pe care ti-o da literatura?
Da, literatura te pune in centrul unei lumi, cea creata de tine, prin tine. E clar ceva histrionic in actul oricarei creatii, dar poate fiecare creator devine mai mult sau mai putin ostentativ cu asta. La mine nu cred ca acele manifestari erau doar legate de varsta adolescentei si a teribilismului sau specific, caci resimt si acum valuri din acestea de grandomanie cum le numesti tu. Cred ca vin la pachet cu personalitatea mea, cu frustrarile mele personale, si mai ales cu nesiguranta mea perpetua. Nu vreau sa propun acum o grila de auto-psihanaliza ieftina, dar la baza sunt o persoana foarte timida si nesigura pe mine si, initial, literatura a fost catharsis mai ales in acest sens. M-a ajutat sa ma exprim, sa intru in relatie cu ceilalti. M-a facut sa invat un nou alfabet in care nu mai exista teama, un alfabet in care pot sa folosesc cuvintele pe care le vreau, cum vreau, cand vreau. Oricat de banal ar suna, dar pentru mine e adevarat – literatura a fost de la bun inceput eliberare. A fost sansa mea de a reconstrui niste lucruri care nu imi plac la mine si la lume. De aici desigur au venit la pachet si o gramada de alte probleme ale felului in care scriu sau ale felului in care ma comport in public.
De cand obsesia cu poezia? E obsesie sau pasiune sau ce e?
Nu stiu daca e nici obsesie, nici pasiune. La mine poezia a inceput odata cu boala, cand aveam 13 ani. A fost o dereglare, care m-a ajutat insa sa ma „reglez“. Poate de-aia ma inteleg atat de bine cu Angela Marinescu si poate de aceea a rezonat si ea de la inceput cu poezia mea, ca ne uneste chestia asta cu boala si cu fuga de vindecare prin poezie. De aici si legatura mea cu povestea Fridei Kahlo. In fine, am rezonat cam cu toate ipostazele durerii din arte, si chiar si cu cele mai cliseizante, romantate. Caci am stat luni de zile internata in spitale, in mai multe randuri, si prin tara si prin strainatate, am stat mult in carucior cu rotile fix in floarea adolescentei. Si atunci am avut mult, mult timp la dispozitie pe care sa il dedic durerii. Si cand vroiam sa alerg, scriam ceva. Atunci cand vroiam sa ies si eu la film cu un baiat, dar nu puteam sa ma misc din pat, scriam un poem de dragoste. Si tot asa, o reteta cathartica simpluta as zice. Apoi, dincolo de nevoia fireasca si cumva insidioasa de compensatie pe care o cautam in scris, statul la pat a fost si o buna ocazie sa fiu autodidacta si am citit enorm. Dozele de morfina se combinau, la propriu, cu cele de lectura. Asa uitam de durere sau de neputinta. Si din lecturile astea au aparut revolta si interesul pentru social, pentru structura politica a tuturor relatiilor umane. M-a fascinat felul in care puterea determina toata configuratia lumii, de la granitele statelor la anatomia corpului uman si cum ne raportam la asta. In sensul acesta cred ca am devenit feminista cu mult inainte sa stiu exact conceptul acesta. Nu citisem atunci pe niciuna din autoarele feministe clasice. Pur si simplu simtisem totul pe propria piele. Sunt senzoriala din fire, poate asta e si una din marile mele limitari. Inteleg mai bine chestii pe care le simt la propriu, pe piele. Dar revolta impotriva puterii si a manifestarilor ei materiale si simbolice cred ca m-a obsedat de la inceput, si continua sa o faca, si o explorez cu toate instrumentele pe care le am la indemana – poezie, eseu, cercetare politica etc. Aceasta fascinatie ce tine de curiozitate si de nevoia de a explora permanent teritorii noi m-a facut, cred, sa ies un pic de pe drumul acela cu sens unic al durerii, frustrarii si nemultumirii cronice ca teme predilecte ale poeziei mizerabiliste. Si in felul acesta, mai ales o data cu volumul Bosnia. Partaj, am reusit sa inteleg ca nesiguranta mea venea tocmai din internalizarea unui discurs normativ, abuziv, indreptat impotriva celor slabi, a tuturor celor care nu sunt „asa cum ar trebui sa fie“, ce predomina in societatea noastra. Cam asa vad poezia mea acum. Exces si curiozitate, empatie si polifonie. Si cam de stanga. J
Dar de cand obsesia cu Balcanii? De ce tocmai Balcanii?
Pai cred ca are legatura cu interesul pentru studiul puterii si al confruntarilor dintre centru si periferie. Studiind relatii internationale, am intalnit in mai toate abordarile canonice o imagine a Europei occidentale care trebuie sa „imblanzeasca“ Balcanii si, de fapt, tot Estul Europei ca un concept larg al inferioritatii, saraciei, barbariei etc. Si m-a interesat intersectia aceasta subtila si cumva foarte violenta in acelasi timp intre discursul central care il inghite, il „dreseaza“ pe cel marginal. Si cu cat am citit mai mult pe temele astea, cu atat m-am simtit mai revoltata ca tot ceea ce noi spunem despre Balcani e doar un mit al Vestului, dar pe care Balcanii il reproduc de cateva secole si atunci de fapt nici nu mai stim ce e mit si ce e realitate in imaginea asta. Sunt o groaza de autori care au inceput sa scrie pe temele astea incepand de prin anii ’80 si mai ales apoi dupa razboiele din ’90 si pe care i-am descoperit „accidental“ in primul an de masterat, cand am avut o bursa de un semestru in Austria. Si apoi, de indata ce am inceput sa calatoresc in Balcani, am fost absorbita si mai mult de subiectul asta, care s-a potrivit cumva „manusa“ cu toate temele care ma interesau pe mine si in literatura, si in cercetare – renegocierea relatiilor de putere, violenta, durere, nesiguranta, teama etc. Mi-am dat cu timpul seama ca se pot „balcaniza“ foarte repede cei cu o structura din asta ca a mea, cu o stima de sine scazuta, dar care se manifesta prin megalomanie. Cam asa sunt si Balcanii daca ar fi sa-i personificam – pe cat de mult se desconsidera si se lamenteaza, pe atat de mult se vad ca „buricul pamantului“, de unde si combinatia perversa de obedienta fata de Vest si etno-nationalist fundamentalist. Tensiunea asta tipic „balcanica“ e foarte fertila pentru literatura, desi s-a dovedit ucigasa la nivel politic si social. Am ironizat treaba asta in carte (e acolo un vers – „sa iubesti Balcanii e o dependenta. inseamna ca ai probleme cu stima de sine“), dar, sincer, ma gandesc serios ca pasiunile noastre nu sunt intamplatoare. Ajung sa ne atraga atentia lucruri care seamana cumva cu noi, lucruri de care avem nevoie, dar in moduri subtile, si ne dam seama tarziu de asta. Si, cumva, tema Balcanilor a fost la mine ca tema durerii. A venit pe „nepusa masa“, nu a fost ceva deliberat, asumat, desi, evident, niciodata pasiunile nu sunt asa, ca la baza nu e nimic rational, devine apoi, cand cautam noi justificari. Am luat parte la un proiect international, care s-a incheiat cu o expozitie si o dezbatere organizate in Sarajevo, prin 2008. Dupa experienta traita acolo m-am „infectat“ de „balcanita“. Am intors obsesia asta pe toate fetele. Doar asa cred ca poti ajunge sa iesi un pic din cliseu sau din ce iti spun altii pe tema aia si sa o iei pe cont propriu, pe nisipuri miscatoare, prin revolta. A fost, cred, cam aceeasi reteta pe care am deprins-o in spital cand am invatat, cu muschii atrofiati, sa merg din nou.
Cum de ai facut Stiinte Politice cand toata lumea se astepta sa faci Filologia? Ai vreun regret? Ce ti-a adus studiul politicii?
Nu, nu regret nici o secunda. Nu prea se astepta lumea sa fac Filologie. Cei care ma cunosteau indeaproape stiau ca la scoala, pe langa Limba si Literatura romana, fusesem olimpica si la Istorie, si la Filozofie. Imi placusera si Economia, si Sociologia – cam tot ce faceam noi in liceu la materia aceea abstracta „Stiinte Sociale“. Si de fapt chiar mai devreme de liceu, imi amintesc ca prin clasa a 7-a am fost la un concurs de educatie civica pe tara. Trebuia sa sustinem in fata unei comisii rezolvarea unei situatii de incalcare a drepturilor copilului. Am castigat atunci, eram intr-o echipa cu mai multe colege si imi amintesc ca ne-am inflamat foarte tare pe temele acelea, voiam sa facem voluntariat la UNICEF etc. Apoi intr-a 11-a am castigat un concurs organizat de Ministerul Afacerilor Externe pe tema Uniunii Europene – era ceva festivist de ziua Europei. Premiul era o calatorie la Bruxelles in timpul Consiliului European din vara, cu delegatia oficiala a Romaniei. Am vazut de aproape cum se desfasoara un astfel de consiliu, cu toti liderii Europei la cativa metri distanta. Dupa acea vizita la Bruxelles am decis ferm ca vreau sa studiez Stiintele Politice. Ma fascinau puterea si chipurile ei. Evident, nu politicienii. Ci puterea si formele ei de manifestare. Asta raspundea, cred, si grandomaniei mele, habar nu am. Dar am vrut sa dau curs pornirilor mele civice, sa caut mai mult in zona asta, sa citesc mai multa istorie, filozofie, caci, fara ele, literatura pierde multe intelesuri. De aceea cred ca am si prozaizat foarte mult in ceea ce am scris – am vrut sa pun in poezie teme despre care se scrie mai degraba in eseuri sau in proze ample. Distinctia asta iluzorie intre public si privat a fost un teren fertil pentru studiile mele, pentru aprofundarea unor curiozitati personale; de aceea Stiintele Politice s-au potrivit mult mai mult cu firea mea decat Filologia.
In timp ce lucrai la aceasta carte, ai avut in vedere si ceea ce urmeaza dupa scriere-publicare, respectiv partea in care trebuie sa „share-uiesti“ poemele cu un public?
Poemele de acolo sunt niste voci. Structura oarecum narativa a cartii a luat cumva in considerare si acest fapt – ca vocile astea se misca pe ritmul lor si ca se diferentiaza mult prin tonalitate, nu doar prin mesaj. Nu a fost ceva programatic, asa a iesit. Cred ca sunt momente in care reiese chestia asta la lectura, dar in alte momente falsez sau inhib mesajul cu histrionismul meu, strivind de fapt vocea din poem. E un risc pe care mi-l asum la lecturile publice si oricum trebuie sa acceptam ca autorul nu trebuie sa fie prea mult actor, nu asta e scopul, e ok sa mai si falseze, dar sa o faca in felul lui. Oricum publicul e parte din carte, ca sa zic asa, e ceva clar performativ acolo. Nu m-ar mira sa se puna la un moment dat in scena cartea asta. Poate de aceea si senzatia multora ca are ceva „manifest“ cartea asta, ceva demonstrativ care pe unii ii deranjeaza. Vocile acelea incearca sa convinga, sa intre in dialog cu cel ce citeste, sa-l traga un pic de guler. Au ceva reactiv, intentional si parca cersesc empatie. Te forteaza sa le intelegi, sa le compatimesti, sa te simti si tu vinovat pentru ce li s-a intamplat. Incearca mereu sa te traga de o parte sau de alta. Asta poate pentru ca asa am simtit eu toate marturiile despre Balcani in general pe care le-am intalnit sau citit, dar mai ales despre Bosnia, unde nu exista nici o majoritate etnica si toti vor sa aiba dreptate. Toate vocile de acolo au un pro-domo mai ascuns sau mai ostentativ si daca incerci sa fii „neutru“ in fata lor, inseamna ca n-ai priceput nimic din ce e acolo si esti respins imediat. Pentru ei, miza rememorarii e tocmai partinirea. De aceea nici lectura acestor voci nu cred ca se poate face „neutru“. Am fost subiectiva cand am lacrimat sau cand am ras si cu unii, si cu altii, iar asta nu am vrut sa ascund si se vede limpede la lectura. Daca cititorii vor intelege doar partea asta ideologica, care vrea cu tot dinadinsul sa arate ceva, si prin asta frizeaza kitsch-ul (mai ales in poezie), ei bine, acesta e un mare risc. Si daca multi vor simti asta inseamna ca nu mi-a iesit ce am simtit.
„Poezia e bucata aia ascunsa din noi pe care nu o activam indeajuns“
Cum si cat timp ai lucrat la aceasta carte?
Am inceput-o prin 2012, cu cateva poeme disparate, cateva partaje. Apoi in timp ce am studiat la Berlin, Ljubljana si, in final, la Sarajevo am scris asa, mai mult franturi, foarte putin. Dar am simtit tot timpul ca imi sta ceva in gat. Cand ma intrebau prietenii daca pregatesc ceva nou, spuneam clar da, o carte la care scriu chiar acum. Nu aveam nimic concret, dar nici nu minteam – era mai degraba chestia aia din gat. Pe hartie nu era mare lucru. La inceputul acestui an am intrat ca intr-o bula temporara, dupa terminarea doctoratului, dupa toata tensiunea aceea, a urmat asa multa relaxare. Simteam ca ma detasasem destul de Bosnia. Nu mai aveam nici un scop, eram chiar putin dezorientata. Si am inceput sa scriu. Am terminat cartea doar in cateva saptamani, cu tot ce am mai pus deoparte de-a lungul ultimilor doi ani. In martie am plecat in Kosovo si cartea era aproape gata, am mai ajustat-o un pic cat am fost acolo si gata. A fost, cred, esential sa fiu detasata, rupta cumva de locuri si de oameni, sa ma simt din nou „instrainata“. Cand m-am apucat de scris n-am putut intui nimic din ce a urmat. Din punctul asta de vedere a fost o experienta de scris noua pentru mine. Pana acum scriam asa, pic cu pic, si reveneam mult asupra textelor. Pe-astea nu le-am lucrat deloc. Chiar si unde am mai simtit stridente, am vrut sa le las. Nu ma alint acum, dar chiar am vrut sa am senzatia asta de „brut“ a textelor, mai ales cele foarte personale, ca si-asa sunt multe pasaje de texte „ready made“.
De ce ai optat sa legi cele doua carti intr-una, cand puteai foarte bine sa ai doua volume?
Nu le-am vazut ca doua volume niciodata. De la bun inceput au fost fete ale aceleasi monede, asa cum le-am simtit. Eu la Bosnia aia interioara despre care scriu acolo in prima parte nu puteam ajunge fara experienta concreta a unei distrugeri personale. Imi e foarte clar acest lucru. Despre un razboi „strain“ pe care nu il traisem, dar pe care il zaream disparat in toti oamenii si toate cladirile pe care le vedeam acolo nu puteam scrie altfel decat asa cum s-a scris deja pana acum. Cu patima, cu patetism, cu frustrare, cu instrainare, mai degraba un razboi al cifrelor, al statisticilor, al vaicarelilor, al cliseelor despre „butoiul de pulbere“ care fumega in continuu etc. Era razboiul altora, nu aveam ce cauta acolo. Daca nu ajungeam acolo dupa experienta unor divorturi, al parintilor mei si separarea mea personala de fostul meu iubit, cred ca ramaneam la kilometri distanta de Bosnia. Dar asa, cumva, am realizat ca e vorba de acelasi limbaj, de aceleasi reactii – de fapt, de tot ceea ce noi stim in mod cliseistic ca ar trebui sa fie o despartire, un divort, un razboi, ceva care trebuie imediat muzeificat, inregimentat, cu o eticheta, cu o sentinta judecatoareasca si gata, mergem linistiti mai departe. Intentia mea nu a fost nicidecum aceea de a ridica drama personala la amploarea celei istorice petrecute in Bosnia, iar cei care au simtit ca aceasta vanitate ar fi sursa volumului cred ca au citit in alta grila. Eu am simtit ca de fapt nu se poate spune nimic despre drama altora, ca ea ramane mereu abstracta si ca empatia reala (nu cea de complezenta, empatia „de serviciu“ pe care o arata toti cand vine vorba de Bosnia si de dramele femeilor) exista doar daca faci eforturi mari sa iesi din tine. Si ca sa iesi din tine trebuie sa iesi din drama ta, trebuie sa o intelegi, sa o exorcizezi, sa ii intorci pe toate fetele toate cliseele, sa fii detasat. Si cumva asta am facut – am explorat toate cliseele care mi-au fost la indemana, toate textele „standardizate“, moarte, inexpresive despre drama aia. Si ca sa le vad am purtat ochelarii propriei drame. Nu am vrut sa fac nici un transfer intre ele si nici sa fac ierarhii intre cele doua, caci de la bun inceput ele sunt una singura. Si nu ma refer aici la o facila antropomorfizare a Bosniei ca femeie parasita, batuta, fracturata, cersetoare, desi la baza cam asa am vazut lucrurile.
Ce poate poezia?
Poezia poate tot ceea ce putem si noi. Ea nu e un supererou, care naste in noi un supra-om, asta in nici un caz. Ea e bucata aia ascunsa din noi pe care nu o activam indeajuns. Si cand o activam, ea poate ceva extraordinar, ceva ce nu credeam ca suntem in stare – sa ne faca mai buni.