Doua nuante se combina lejer intr-o dominanta: pe de-o parte, venind imperturbabil din trecut (si constituind, sa zic asa, elita necontestata), este seria de discuri ale numelor grele, cu succes de public asigurat, indiferent ce propun spre auditie. Pe partea cealalta, numele noi, care incearca sa duca mai departe traditia rockului pur, pierd teren in fata genurilor ce par sa domine actualitatea: rap, hip-hop, dance-pop si toata gama extrasa din techno-rave. Ramane de neatins performanta emblem(atic)ei Pink Floyd, al carei „ultim disc“ (eticheta cu vanzare garantata) a contorizat o cifra de afaceri complet nesabuita, plasand „trupa“ pe-un loc fruntas in clasamentul anual, fara aportul unei cantari macar! Pe langa un asemenea „event“, eforturile unor grupari pe care le-am putea considera urmase, nu pastise Pink Floyd, sa zicem Ayreon sau Dream Theater, adeptele rockului progresiv de foarte buna calitate, bine gandit si perfect ancorat in problematica zilelor noastre, figureaza ca simple exercitii autiste. Vinovat nu-i „sistemul“ care promoveaza staruri dupa criterii absconse, ci noi, cei care alegem inutilitati cu staif deoarece ne ofera iluzia cheltuirii banilor pe ceva de top. Refuzand sa ascultam, de curiozitate macar, albumul unei trupe despre care nu stim nimic, inmormantam poate niste artisti originali, autentici, novatori.
Insa nu toti „batranii“ rockeri au tacut doua decenii, si-apoi au injghebat un CD proaspat dupa benzi vechi. Apropo: ma emotioneaza acesti oameni care isi regasesc azi, „in pragul Marii Treceri“, cheful tineretilor nebune. Fenomenul e normal si natural, il consemnam pentru ca se inscrie conditiei umane. Sa crezi insa ca un disc de ultima ora al unei trupe care n-a cantat cu anii e altceva decat un moft, inseamna sa fii total ingenuu (stare specifica rockerilor). Dar mai inseamna sa jignesti, intr-un fel, munca si opera celor care cu asta s-au ocupat toata viata. Fara sa aiba cota lui Gilmour, chitaristi ca Leslie West sau Johnny Winter n-au pus instrumentul deoparte decat in momentele de boala sau epuizare. Si-au asumat destinul dramatic, au concertat pe stadioane pline sau in cluburi cu zece spectatori (si-aia beti), au scos discuri de valoare sau compilatii banale. Sunt de admirat chiar si dupa ce intra in Valea Uitarii. Eric Clapton, Robert Plant, Leonard Cohen, Tom Petty, AC/DC, Judas Priest, Leon Russell, Yes, Bryan Ferry, Brian Eno, Buzzcocks, Billy Idol, David Sylvian, The Who, Marianne Faithfull, Bill Frisell, Neil Diamond sau strabunicul bluesului britanic, John Mayall, au editat recent titluri fara compromis. Le-am inhatat cu prioritate, chiar daca nu ne asteptam deloc la inovatii si salturi semnificative. Iar antologiile unor David Bowie, Captain Beefheart, Joni Mitchell sau Robert Wyatt ne-au trezit interesul si pretuirea mult peste noutatile altora, mai vigurosi.
In rubrica de fata am punctat meritele catorva dintre albumele anului trecut. Prea putine fata de cate sunt. Nu le puteam ignora pe cele care mi-au declansat mecanismul de autoprotectie (i se spune si ureche infundata!). Am amanat destule nume, cu naiva credinta ca voi gasi curand un moment propice – noi sa traim, rockerii vor inregistra alte discuri! Intre amanati, mentionez pe cei care au ramas in player mai mult de o singura derulare: Sleaford Mods, Flying Lotus, Future Islands, Sohn, September Girls, Lacuna Coil, Laibach, Sunn O))) & Ulver, Pixies, Smashing Pumpkins, Mastodon. Ca si toate albumele de blues…
Iar daca ma intrebati care a fost, pentru mine, discul anului 2014, voi raspunde fara ezitare: Opeth – Pale Communion. Am scris asta vara de ce.