Iohannis nu e primul presedinte care a scris carti. Ion Iliescu are un raft intreg. Emil Constantinescu si-a scos memoriile dupa ce a plecat de la Cotroceni. Despre Traian Basescu s-au scris carti in timp ce era presedinte si cel putin una dintre ele, biografia pe care i-a facut-o Marius Oprea, a avut un succes consistent de public. Dar nici un candidat cu sanse la presedintie nu si-a scris povestea vietii inainte de a fi devenit presedinte. Si sa nu uitam ca asa-zisul miracol gratie caruia Iohannis a ajuns la Cotroceni a devenit caz de studiu pentru sociologii din lumea larga. Asa ca e normala uriasa curiozitate fata de cazul Iohannis. Altfel, insa, cititorul roman nu se omoara cumparand carti, mai ales la vreme de criza.
Mi-ar fi placut sa procedez metodic in acest text. Sunt insa carti ale unor autori importanti pe care n-am apucat sa le citesc, carti despre care am vazut cronici cat se poate de elogioase, dar pe care nu le-am citit, incat nu mi se pare onest sa le includ aici. 2014 a fost un an al prozei memorialistice. Nu ma gandesc la memorialistii redescoperiti ca V.A. Urechia sau George Panu, ci la contemporanii nostri. Gabriela Adamesteanu, Ana Blandiana, Ioan Grosan si Stefan Agopian, a carui carte de amintiri a aparut la sfarsitul lui 2013, dar a fost difuzata la inceputul lui 2014. Fiecare dintre cei patru face o reconstituire a lumii romanesti prin care a trecut. Efectul e, cel putin pentru mine, de caleidoscop memorialistic asupra caruia ar merita sa meditam. As adauga aici cel de-al doilea volum al amintirilor Simonei Vrabiescu-Kleckner, o revelatie din partea fostei consiliere a presedintelui Emil Constantinescu, cea care a emigrat in Statele Unite in anii ’60 si s-a intors in tara dupa 1990 si dupa o cariera stralucitoare in America. Ceea ce regret e ca, la 25 de ani de la Revolutie, nu a aparut nici o mare carte despre mortii si ranitii de atunci si ca nu s-au incheiat nici cercetarile parchetelor despre evenimentele de la Revolutie. Asta spune multe despre nenumaratele tentative de a ingropa Revolutia sub discursuri si coroane mortuare, multe dintre ele venite din partea impostorilor si a politicienilor care si-au fabricat false biografii de revolutionari.
In timp ce Dinca Gogosarul de la baricada de la Inter e un parlit, fara dinti in gura, tot soiul de impostori fac azi caz de revolutie si de meritele lor.
In literatura de fictiune mi-a placut debutul in roman al lui Mihai Radu, cu Sebastian, ceilalti si-un caine. Mihai Radu, acest observator patrunzator al lumii contemporane, a scris un roman aparte, mai greu de inteles pentru adeptii canonului romanului actual. Sunt convins ca tanarul romancier va reveni si se va impune cu urmatoarea sa carte, desi critica literara ar fi trebuit sa-i ia in serios si debutul. Mi-a placut si debutul in proza scurta al lui Marius Chivu, Sfarsit de sezon. Chivu nu numai ca stie cu ce se mananca proza, ci are si o mana inconfundabila de prozator altfel in literatura actuala.
Trecand la consacrati, ca romancier, Matei Visniec n-a fost o surpriza pentru mine. Cu o truculenta artistica exersata inca din dramaturgia sa, dar si ca romancier cu debutul intarziat, Visniec si-a gasit deplina originalitate cu Negustorul de inceputuri de roman. Cred ca Matei Visniec a nimerit-o mai bine ca romancier decat ca dramaturg, desi probabil ca pana i se va recunoaste acest merit se va spune despre el ca e un dramaturg de mare succes in limba franceza care scrie si romane in romaneste.
Cu romanul sau, Fetita care se juca de-a Dumnezeu, Dan Lungu isi foloseste insusirile de sociolog pentru o carte despre copiii ai caror parinti au plecat sa munceasca in strainatate si despre parintii lor ajunsi acolo. O investigatie profunda, care ar merita ecranizata, despre copiii care raman acasa si despre parintii care-i lasa, in speranta ca se vor imbogati afara. Acesta e cel mai ambitios roman al sociologului Dan Lungu, dar nu sunt sigur ca cel care a scris Sunt o baba comunista! a nimerit si de aceasta data la fel de bine, chiar daca si aici isi aude impecabil personajele si stie sa le faca povesti cat se poate de plauzibile.
Ma irita faptul ca un roman exceptional, Stapanul spaimei, de Cornel Ivanciuc, a trecut aproape neobservat, desi ar fi meritat o soarta infinit mai buna. Daca o carte chiar are destinul ei, atunci romanul lui Cornel Ivanciuc ar trebui reluat pentru a i se acorda titlul de cea mai buna carte nedreptatita de critica literara in anul aparitiei.
Anul trecut ar trebui sa fie anul lui Dan Stanciu, cu volumul Despre, poeme in proza fara egal si, dupa foarte multi ani, de poeme care chiar inseamna ceva pentru felul nostru de a fi si de a ne gandi la noi insine. Regret s-o spun, dar la aceasta ora nu avem o critica literara capabila sa-si dea seama de valoarea si de innoirea pe care le contine volumul de poeme al lui Dan Stanciu.
Nu cred ca 2014 e un an iesit din comun, editorial. Dar e un an cat se poate de interesant, fie macar si pentru ca volumul unui prezidentiabil, devenit presedintele Romaniei, a batut toate recordurile de vanzare intr-o singura luna, dupa ce intre turul intai si al doilea al prezidentialelor marele invingator parea invinsul Victor Ponta.