Winter Sleep/ Kis Uykusu e filmul unui om ajuns la o intelepciune care-i permite sa detecteze tiparele dupa care ni se desfasoara vietile, apele subterane care ne fac ceea ce suntem. Si e opera unui regizor capabil sa manipuleze aceste ape sub ochii nostri, sa le modeleze albia la fel ca-n viata reala. La Cannes, unde filmul a primit in luna mai cel mai important premiu, la Palme d’Or, nimeni nu s-a plans de durata lui – 196 de minute, desi a fost o editie cu filme lungi. Turcul Nuri Bilge Ceylan, care a scris scenariul impreuna cu sotia sa, Ebru Ceylan, isi absoarbe spectatorul intr-o poveste cehoviana petrecuta in Cappadocia, unde un actor devenit proprietar de hotel si om de cultura in timpul liber controleaza vietile celorlalti, desi, de fapt, are doar impresia ca stie cum sta treaba. In spatele unui sinopsis uscat (nu se intampla prea multe la suprafata), valuresc si se umfla aceste ape subterane care par intr-adevar venite de la Cehov. Filmul e dens si gros in lungile dialoguri pe care le poarta personajele intre ele si devine si mai gros dupa ce ai iesit din sala, desi poti la fel de bine sa spui ca ai inteles ceva important, dar ca nu stii prea bine ce.
Toto si surorile lui, de Alexander Nanau, e un documentar observational care urmareste viata unei familii de tigani din Ferentari in decursul a 15 luni, avand ca reper final momentul cand mama lui Totonel (10 ani), Andreea (14 ani) si Ana (17 ani), care fusese inchisa pentru trafic si consum de droguri, iese de la Targsor. In cei cativa ani traiti fara mama, copiii au crescut singuri, desi Siminica sustine ca i-a lasat in grija fratilor ei. Aparatul de filmat al lui Nanau, care se topeste pur si simplu in peisaj, ni-i arata pe unchi injectandu-se in vena, in timp ce nepotii n-au ce manca, nu se duc la scoala si sunt expusi aceleiasi perspective. Cand te nasti si cresti intr-un anumit mediu si nu ai cunoscut altceva, ai impresia ca viata inseamna doar ce stii. Asa observational cum e, documentarul i-a ajutat incredibil pe doi dintre copii (Ana deja e dependenta si diagnosticata HIV pozitiv), si filmul are aceasta latura luminoasa care creste pana la final si se deschide spre ceva posibil bun. Cand, in trenul spre casa, mama primeste ce merita – i se raspunde cu raceala la manipulari de genul „pentru voi am facut puscarie“ – te rogi ca acesti copii sa se poata rupe definitiv de acea lume. Filmul e rodul unei munci tenace care sfideaza prejudecatile si ofera prima privire din interior asupra unei clase sociale despre care majoritatea dintre noi nu vrem sa auzim. Impactul emotional vine din umanitatea lui nesentimentala.
Legaturile de sange sunt ceva greu de inteles pe deplin – sunt fascinante si inspaimantatoare si par implacabile – cum isi paseaza parintii bagajele nasoale copiilor, laolalta cu partile bune, dar e fascinant si felul cum cresc oamenii, mai ales cand cresterea lor e imortalizata pe pelicula. Boyhood e un experiment cum nu s-au mai facut in materie de film de fictiune (desi s-a mai facut in documentar). Richard Linklater (care a fost acum doi ani in Romania impreuna cu Ethan Hawke pentru a ajuta Fundatia Ovidiu Rom), a filmat din 2002 pana in 2013 maturizarea unui copil. Mason (interpretat de Ellar Coltrane) e eroul, dar filmul n-o pierde din vedere nici pe mama sa, Olivia (Patricia Arquette), care are un arc fulminant – divortata cu doi copii, se reapuca de facultate, se marita cu un profesor, divorteaza peste cativa ani pentru ca respectivul e un bou, si are o scena spectaculoasa spre final, o criza de nervi pentru ca i-a trecut viata si iat-o deja singura. Sa urmaresti intr-un documentar viata unui om de la varsta de 6 ani pana la majorat e ceva, dar intr-un film de fictiune apare o rama in plus. Spectatorul participa emotional la petrecerea de la final, cand rudele il felicita pe Mason pentru absolvirea liceului, iar emotia e 100% reala pentru ca acel baiat a crescut si sub ochii lui. Evident, Boyhood nu e un film despre Mason/Ellar, cat unul despre timp. Nuri Bilge Ceylan creeaza timp cu instrumentele obisnuite ale cineastului – cuvinte, imagini, ritmuri, capete de ata, dar Linklater face timp cinematografic din timp real. Ursul de Argint si Premiul de regie de la Berlin l-au lansat la apa pe preferatul criticilor in 2014 (preferat, dar la concurenta cu Winter Sleep).
Ursul de Aur la Berlin a fost castigat anul trecut de un thriller chinezesc, Black Coal, Thin Ice/ Bai Ri Yan Huo, de Diao Yinan, in care un fost politist urmareste o misterioasa femeie legata de un sir de crime nedezlegate. Acuma, daca stai sa te gandesti bine, The Grand Budapest Hotel era mai potrivit pentru Ursul de Aur, simfonia acidulata a lui Wes Anderson luand pana la urma Marele Premiu al Juriului. Ce e insa memorabil la filmul lui Diao Yinan e felul cum topeste influentele noir americane sau pe cele din Wong Kar-wai intr-un film de gen cu o atmosfera particulara si un ritm perfect, plin de melancolie si regret la final. Femeia misterioasa lucreaza intr-o curatatorie de haine, actiunea se petrece iarna, si iti raman impregnate in minte zgomotul masinilor din atelier sau pasii pe zapada batatorita, pentru ca love story-ul e infasurat sinestezic si orice detaliu de sunet sau culoare reverbereaza mai amplu in spatele ecranului. Asa ca adevaratul film – ca si viata, nu?, ca si in Winter Sleep – se desfasoara in spatiile libere dintre replici si cadre.
Mi-am propus sa revad The Grand Budapest Hotel si n-am mai reusit, asa ca e in memoria mea o masa destul de amorfa, desi colorata si sprintara. Un soi de caleidoscop, ale carui modele se schimba in permanenta. Reteta lui Wes Anderson a dat in sfarsit rezultate, iar acest tort supraetajat inspirat din Stefan Zweig da fanteziei vizuale un suport ideatic. De aceea nu mai ai impresia ca glazura se topeste repede si ca toate cremele si culorile se amesteca in ceva cacaniu si fara gust. Filmul e nominalizat la Globurile de Aur (care se anunta in noaptea de 11 spre 12 ianuarie) si la scenariu, printre altele, premiu pe care il merita pe deplin – precum si pe altele.
Nymphomaniac: Vol. 1 si 2, care in Romania a beneficiat de o buna reclama datorita deciziei initiale a comisiei de rating de la CNC de a-i interzice prima parte in sali, e totusi un singur film, taiat in doua pentru ca producatorul s-a temut ca ar fi fost prea lung. E aiurea sa compari cele doua parti si sa spui ca una e mai pornache sau mai plicticoasa ca cealalta, mai ales ca au intrat la noi la doua saptamani distanta si ai avut timp sa digeri prima parte si sa spui pe urma ca a doua nu aduce nimic nou. Nu sunt judecator ca sa dau verdicte (si nici Eminescu, ca sa scriu poezii ), dar filmul lui Lars von Trier mi-a placut pentru aerul de policier si pentru felul manipulator-ironic in care ne invita sa cautam „clou“-uri metatextuale. Mi-a mai placut eficienta cu care demonstra ca sexul nu e doar un instrument de cunoastere, ci si un mod de comunicare, poate mai eficient decat cuvantul.
Premiat la Cannes pentru regie, Foxcatcher, de Bennett Miller, e o drama psihologica solida a carei credibilitate e sporita de faptul ca e inspirata din povestea reala a fratilor Mark si Dave Schultz (interpretati de Channing Tatum si Mark Ruffalo), doi luptatori medaliati cu aur la Olimpiada, cooptati intr-o echipa sponsorizata de un instarit mostenitor ornitolog, tacanit cat cuprinde, pe nume John Du Pont (Steve Carell). Steve Carell face un rol de Oscar cu nasul lui de corb protapit prostetic peste o fata morbida si o infricosatoare economie de mijloace care sugereaza in spatele imobilitatii ceva foarte putred. Du Pont a murit in 2010 in puscarie, unde ispasea pentru asasinarea lui Dave Schultz.
Mai merita retinute: A Pigeon Sat on a Branch Reflecting on Existence, de Roy Andersson (Leul de Aur la Venetia, 2014), comentariu suprarealist asupra istoriei, motivat si de dificultatile economice de azi, Doua zile, o noapte/ Deux jours, une nuit (de Jean-Luc si Pierre Dardenne), mica jucarioara minimalista despre revalorizare de sine in conditii de criza, Planeta maimutelor: Revolutie/Dawn of the Planet of the Apes (de Matt Reeves) unde tehnologia de azi permite o intoarcere in trecut care nu stii, de fapt, daca se intampla, inainte de aparitia oamenilor sau dupa disparitia lor, Mr. Turner (de Mike Leigh, Premiu de intepretare la Cannes pentru Timothy Spall), care arata cum bubele, mucegaiurile si noroiul au devenit arta in picturile eterice ale lui Turner, Kraftidioten/ In Order of Disappearance, comedie nordica neagra in cerul gurii unde idiosincraziile etnice sunt topite intr-o schema care citeaza nederanjant din Tarantino si Coen-i, thrillerul american Nightcrawler (de Dan Gilroy), care i-a dat lui Jake Gyllenhaal primul rol memorabil, The Clouds of Sils Maria (de Olivier Assayas), drama complexa despre tinerete, arta si celebritate, perfect jucata de Juliette Binoche, Kristen Stewart si Chloe Grace Moretz, White God (de Kornel Mundruczo, Premiul sectiunii Un Certain Regard, Cannes, 2014), revizitare a Pasarilor lui Hitchcock in contextul discriminarii etnice in Europa de azi, dar si un Lassie cu aer de SF realizat cu sprijinul a 150 de catei.
Cat despre filmele romanesti…
In general a fost un an cu filme mediocre sau asa si asa, cu mici exceptii. Q.E.D., de Andrei Gruzsniczki, imi ramane in memorie pentru atmosfera lui de calm-inghetat – desi, spun unii, anii ’80 erau dezolanti, nu calmi. Dar nu avem de-a face cu un documentar, ci cu o reflectie asupra acelei ere. Mai mult decat povestea despre tradare pe care o spune filmul, am savurat imaginea lui Vivi Dragan Vasile care e un comentariu in sine. La Closer to the Moon mi-a placut disponibilitatea lui Nae Caranfil de a reinterpreta istoria intr-un registru personal care nu are cum scoate arta din ecuatie, iar Al doilea joc mi se pare important pentru felul – din nou personal – de a sonda istoria recenta prin intermediul amintirilor pe care Corneliu Porumboiu si tatal sau, arbitrul Adrian Porumboiu, le au despre meciul Dinamo-Steaua din decembrie 1988. Am putea spune ca aceste filme sugereaza interesul cineastilor romani pentru investigarea trecutului in maniere cat mai neortodoxe si mai inovative. Ceea ce le dorim si pe mai departe. Oricum, cel mai asteptat film romanesc in 2015 e de departe filmul cu boieri si tigani al lui Radu Jude, Aferim!.