Primul lucru pe care l-au facut oamenii dupa ce s-a oprit ninsoarea a fost sa sape tuneluri ca harciogii: pe langa casa, pana la drum, pana la fantana. Totul cu bucurie: o sa fie un an bun! Plecau barbatii cu animalele la apa asa de voiosi, se adunau la intersectii de tunel, stateau de vorba si fumau pana se aseza calul sau vaca in fund, de plictiseala. Am sapat si eu un tunel, mergand in picioare, fara nici o tinta, pana m-am intalnit intamplator cu un tovaras de joaca. Ne-am propus sa-i mai cautam si pe altii.
Eram in satul bunicilor impreuna cu mama, „sinistrati“ in „infernul alb“. Tata era si el, probabil, acoperit de zapada in satul nostru, la vreo 15 km distanta, nu exista mobil, telefon fix, nimic de trimis/primit vesti, dar nu aveam nici o grija. Se descurca el. Cum si el era sigur ca ne descurcam noi. Insa mama tot avea un necaz: lipsesc cam mult de la scoala si ar cam trebui sa ma duc. Ea nu putea merge, era insarcinata cu sor-mea. Asa ca m-a trimis acasa cu bunicul. Pe jos, evident, ca altfel nu puteai strabate nici cu tancul.
Nu-mi placea scoala, dar o calatorie cu bunicul ma incanta. Dupa mine, a fost singurul optimist din familia noastra. De exemplu, ne aduna pe toti nepotii si ne explica de ce suntem noi asa destepti („Sunteti neamuri de popa!“). Spre deosebire de toate rudele noastre sceptice, care, chiar daca nu ne considerau prosti ca noaptea, nici ca va reusi vreunul scindarea atomului nu ne vedeau in stare. Bunicul nu. Daca ar fi venit situatia sa taie cineva atomul, ar fi fost singurul convins ca unul dintre nepotii lui va reusi sa o faca. Orbea de la un an la altul – niciodata n-am inteles exact ce boala avea, de la ce i se tragea –, dar iubeam felul lui aparte de a vedea lucrurile pana la capat. Cu fata. Atunci cand nu mai dovedea cu ochii, le apropia de obraz. Am fost cu el odata la cules de ciuperci in padure – el cunostea locurile unde se fac, eu le gaseam – si-mi amintesc cum le-a „vazut“ si s-a bucurat de ele, lipindu-le de obraz. Dar asta-i deja alta poveste…
Revin la a noastra… Inainte de a pleca la drum, am mancat ceva. Apoi bunicul a cules mata bagata cu botul intr-o oala de lut, lipaind smantana de deasupra, o ridicat-o de dupa cap – aproape cu tot cu oala, ca aia o imbratisase bine –, a dus-o in dreptul fetei, i-a zis „Mata, daca te trantesc o data, fac doua din tine!“, a asezat-o usor la pamant si m-a indemnat: „Hai sa mergem, ca avem drum lung“. Am plecat distrat la culme ca el poate face, daca vrea, dintr-o mata mare, doua mai mici.
El avea un bat in mana, asa ca mi-am facut si eu rost de unul. Am prins a pasi impreuna pe zapada inghetata, peste garduri, case, copaci si drumuri, precum Iisus pe apa. Apoi am iesit in largul marii albe, valurite, urmand o directie pe care doar bunicul o cunostea. Desi cumva am inteles in sinea mea ca nu mai era nici o diferenta intre vederea lui cetoasa si a mea, tot nu-mi era teama ca o sa ne ratacim. Multa vreme am mers doar adulmecand drumul. Vorbeam intruna, ne spuneam povesti unul altuia. Am invatat de la el versurile „Rasari Soare, fratioare, ca, dac-ai mai zabovi, nu mai ai la cine rasari“ si le repetam periodic. Nu faceam eu pe atunci filosofie, dar cumva prindeam ironia: Soarele n-are rost, daca nu rasare pentru noi. Apoi am inventat un joc de incalzire. Aruncam batul inainte si fugeam dupa el, cantand o melodie despre care n-am nici cea mai vaga amintire de la cine, de ce si cum de-o stiam: „Hai Carlibaba“ (nici acum nu stiu ce inseamna Carlibaba, doar ca-i o localitate pe undeva). Bunicul venea din urma razand, iar eu il asteptam.
Pe un varf de deal, bunicul s-a oprit, si-a tras sufletul, s-a uitat in jur. „Suntem pe drumul bun… Uite, negreata aia de acolo e padurea“, a zis el bucuros. Eu, drept sa spun, am cam amutit cand am auzit de padure: „Pai, n-o sa vina lupul de-acolo?“. „Baiat mare, te temi de lup?“ Ma cam temeam. I-am spus si lui bunicu’. Auzisem zeci de povesti, unele mai noi, multe vechi, despre cum se dadea lupul la oameni. Stiam, de exemplu, din mai multe guri povestea unui lup care a venit toata viata lui chiar la noi in sat, unde a si murit, ucis de cineva cu biciul, pentru ca era batran si nu mai putea fugi inapoi acasa. Inainte sa ma nasc. Dar eu eram convins – visam asta destul de des – ca lupul acela avea un pui alb, care traieste undeva in padure si nu mai vine in sat. Dar acum, aici, daca vine?
Bunicul si-a aprins o tigara si mi-a explicat ca „lupul, negru sau alb, e si el un fel de om, are suflet, are treburile lui, nu da asa buzna peste noi, in tat ceasu’… Apoi uite ce bete avem… Suntem doi, el e singur. Nu te teme. Esti cu mine“. M-am mai linistit, dar parca tot ma luase, asa, cu gheata pe sira spinarii. I-am spus asta si lui bunicu’. „Pai, sa ma ierti, parca si mie stau sa-mi scape dintii la trap. Hai s-o luam din loc, ca ne ia cu frig. N-avea grija, stiu eu drumul“, a adaugat el. M-am bucurat ca pot scapa si eu dintii la trap, fara rusine. Am luat-o din loc…
Si-aici mi se cam rupe amintirea: dardaiam de frig, mai degraba de frica, trecand pe langa o asezare acoperita de zapada, in urma bunicului meu aproape orb, un lup alb singur umbla pe urmele noastre. Si nu mai tin minte – cumva am reusit, inainte sa se intunece – cum am ajuns acasa…