Primisem o „prema“ la serviciu, astfel ca „mi-am implinit un vis“ cumparand pick-up-ul marca „Akkord 201 Stereo“. Era o harabaie in cutie de lemn bej, cu bordul placat in foita de aluminiu, difuzoare detasabile si doza piezomagnetica. Amplificatorul, inclus in schema, dadea greutate si stabilitate ansamblului, iar componentele respectau stasul „balsaia i zdarovaia“. Fabricatie sovietica, solida, inclusiv acul de cristal ce-a reusit performanta sa toceasca santurile placilor Electrecord, pana le-a facut inutilizabile. Pe unele am reusit sa le inlocuiesc, altele s-au dus invartindu-se…
Acel pick-up a avut sansa de-a reda primul meu disc AC/DC „original“. Am folosit ghilimele, deoarece in contextul respectiv un vinil presat in India, de firma Dum Dum, mi se parea tot atat de bun ca unul provenit din SUA sau UK. Chestiile de finete, dinamica sau fas nu-mi agasau perceptia, mai ales dupa cateva pahare cu licoare de extractie prunicola. Iar amicilor de-atunci, aflati azi in alte tari sau pe alta lume, nici ca le pasa. Putini posedau un radio sau vreo gioarsa de magnetofon ce scotea sunete indistincte, asa ca ma vizitau sa-si spele urechea, desi esofagul era organul prioritar curatat la o asemenea intrunire estetica! AC/DC – Back In Black a fost cativa ani discul cel mai frecat. Poate l-as mai asculta si azi, daca nu-l includeam in pretul tranzactiei, cand am incheiat „afacerea profitabila“ de revanzare a obiectului ce-mi devenise inutil, odata cu achizitionarea altui pick-up, marca Tesla. Pe acesta il am inca. El avu onoarea sa invarteasca deunazi ultimul disc AC/DC – Rock or Bust (2014, Columbia).
Cel mai bun lucru pe care il pot spune despre acest disc este ca-mi place iconografia. Fotografii James Minchin III, Guido Karp, directorul artistic Josh Cheuse si graficianul Istvan de la Chaotic Atmosphere merita mentionarea in orice cronica dedicata discului, mai mult decat faptul ca Stevie, nepotul fratilor Young, l-a inlocuit pe Malcolm, bolnav. Sunt cateva cadre de toata frumusetea, in traditia fotografiei alb-negru, rar practicata in zilele noastre intens colorate. Cei patru, supravietuitori parca ai razboiului general cu establishment-ul, nu-si ascund ridurile varstei sub farduri si vopseli ridicole. Cadrele unui aparat bine focalizat releva detaliile fetelor, parca taiate in stanca de-un sculptor neatent. Rasul nu le-a pierit, pofta de joaca pare definitiv inscrisa in ADN-ul lui Angus (acelasi spiridus atoatefacator al echipei). Numai ca zambetul melancolic de sub sapca lui Brian Johnson spune ce nu spun „versurile“ cantecelor.
Putine, scurte si la obiect, piesele acestui album nu difera mai deloc de celelalte din istoria AC/DC. „Obiectiv“ n-am cum sa fiu fata de aceasta trupa, fiindca mi-a placut fara sa-mi bat capul cu motivatiile. E o puerilitate sa reprosez… puerilitatea textelor sau simplitatea ritmului. Angus spunea odata ca ei n-au pretentia sa schimbe lumea, sa o surprinda cu experiente auditive inedite. Ce anume voiau sa faca sau de ce cantau, asta Angus n-o mai spunea. Nici nu era nevoie. Cine se ridica de jos cand aude o piesa AC/DC, intelege fara explicatii. Mi-amintesc, iarasi, clipa unui festival bucurestean, cand toata suflarea spectatorilor era la pamant dupa niste trupe si ore de rockaiala cam terna. Brusc, Iris a inceput piesa Thunderstruck si tot poporockerul a sarit la zbantuiala, ca si cum ar fi fost electrocutat!
Asa am reactionat si eu, dupa ce-am pus acul pe noul vinil…