Tot sentimentul revenirii in trecut l-am avut urmarind montarea ieseana a lui Mircea Cornisteanu cu O scrisoare pierduta, copie fidela a versiunii realizate de regizor la teatrul unde este si manager, Nationalul „Marin Sorescu“ din Craiova, in 2012! Mircea Cornisteanu merge mai departe, asumandu-si pentru „dulcele targ“ creatia decorurilor imaginate in Banie de Clara Labancz. Artista scenograf, cel mai probabil, habar nu are de situatie! Despre problemele de deontologie profesionala in practica de mutare a unei viziuni regizorale pe o alta scena sau chiar pe mai multe, cu alti actori, pentru alt onorariu voi scrie un articol mai amplu. Deocamdata, zabovesc analitic asupra valorii mediocre a duplicatului de la Iasi cu O scrisoare pierduta.
Mircea Cornisteanu a mers in abordarea scenica pe un drum foarte batatorit de indelungata si deasa umblatura artistica: perpetua actualitate a lui Caragiale. Aceeasi tara, acelasi tip de politicieni, aceleasi istorii de alcov, aceleasi santaje, aceleasi clisee, aceleasi spectacole! Regia interpretativa a clasicei piese ramane la primul nivel de hermeneutica teatrala, cel mai la-ndemana. „Inovatiile“ sunt caznite, n-au profunzimea si subtilitatea care-ar face din regizor un co-autor ce releva potentialitati textuale inedite, imbogatind opera dramatica. Stradania creatoare nu a produs decat o suita de déja vu-uri, spectacolul oferindu-ne, exact ca la Craiova, interventii artistice de suprafata.
Totul incepe intr-un spatiu scenic ambiguu: in centru e un birou – presupui al prefectului, privind la mobila masiva, faxul, dosarele, dar poate fi si al lui Trahanache –, flancat de plante decorative in ghivece uriase; in stanga, un grup statuar figurativ fara rost scenic, caci mai degraba incurca traseele actorilor. Pe parcurs, actiunea se mai muta: intr-un perimetru neutru, pentru momentul discursurilor; acasa la Trahanache, cand apare si-un gard urias; in piata publica, la final. Prin aceste perimetre se perinda personaje oarecum remodelate caracterial. Noul croi regizoral n-are insa sclipire, iar efectul e saracirea dramaturgica a figurilor din scena.
Spectacolul n-are ritm, n-are surpriza, e o comedie de situatii si caractere la care nici nu razi, intrucat nu scapa din plasa platitudinilor tipice show-urilor de divertisment de televiziune. E static, la propriu – se sta pe scaune, se bea mult (de ce?), se pierd timpi pretiosi coborand cortina, de pilda, pentru a masca schimbarea decorului – si la figurat, ca dinamica a ideilor de transpunere scenica. Unicul element de relativa modernitate e proiectia video reprezentand fatada unui imobil elegant, in prima parte, si, ulterior, intrarea intr-un parc, proiectie care-i anunta vizual pe cei ce urmeaza sa patrunda in scena. Doar ca aportul estetic al multimediei conteaza pe functia ei primara, simplista, de localizare a actiunii prin imagine preponderent statica. Si nici de prea buna calitate tehnica nu e, lumina plina din scena afectandu-i claritatea. De dragul proiectiei, Mircea Cornisteanu a renuntat la ecleraj, element de expresie care ar fi ajutat la construirea vizualitatii scenice. Cand se filmeaza in timp real, pentru reuniunea politica, publicul rateaza momentul teatral, furat de chipurile si gesturile celor din stal, loje si balcon mutati via video in fundalul scenei. Si de cei cativa interpreti ce traverseaza sala si raman in primul rand de fotolii, intr-o tentativa de anulare a celui de-al patrulea perete si de incluziune a publicului. Multiplicarea planurilor nu numai ca n-ajuta, dar strica de-a binelea, ingreunand receptarea, unul dintre tablourile de substanta caragialesca fiind anulat de ambitia regizorala de-a folosi tehnici la moda! Discutabila estetic e si prezenta fizica a cameramanului in spatiul de joc, „personaj“ inutil sub aspectul logicii artistice, ratacit printre eroii cunoscuti de toata lumea. Categoria „inutil artistic“ se largeste prin inventarea altei prezente suplimentare: bodyguard-ul lui Agamita Dandanache. Un Dandanache cum inca, recunosc, n-am mai vazut: o persoana cu handicap locomotor, plasat intr-un scaun cu rotile, imbracat ca un om al strazii!
Textul lui Caragiale traieste prin personajele sale, care reclama interpretare de clasa. Lucrul cu actorul face parte din munca regizorala, altfel se intampla ca aici, unde interpretii nu rezoneaza cu directorul de scena, jucand in registre si stiluri diferite, fiecare cum apreciaza ca ar fi mai nimerit. Cel mai de-acolo, din Caragiale, a fost Petru Ciubotaru, veteranul scenei iesene interpretandu-l, cu rabdarea necesara, pe Trahanache. Actorul isi decupeaza personajul, impunandu-l in raport cu celelalte, care par nesemnificative, golite de continut. Atentia o atrage si tandemul Farfuridi-Branzovenescu (Teo Corban, Constantin Puscasu).
Echipa manageriala de la TNI stia ca Mircea Cornisteanu va face un copy/paste cu O scrisoare pierduta. De ce a acceptat? Pentru ca o parte din regizorii-manageri de teatru se invita reciproc la colaborari. Nu pro bono, pe onorarii consistente din bani publici, ba inca si tainuite sub pretextul confidentialitatii. Pentru ca unii pun prieteniile personale mai presus de principiile de management. Pentru ca, pur si simplu, nu ii intereseaza cum arata repertoriul, ce se intampla cu actorii, cu trupa care, in absenta succesului, e derutata, blazata, frustrata artistic. Ca indeparteaza publicul, oferindu-i sezon dupa sezon spectacole proaste. Ca Nationalul iesean e cel mai slab din tara in liga lui. Raspunsul e un cumul de motive din care se evidentiaza proeminent realitatea ca directorilor de la TNI nu le pasa.