Depasind ideea de cinema, Boyhood urmareste timp de 12 ani maturizarea unui baiat inauntrul familiei sale destramate (mama despartita de tatal natural, recasatorita, apoi divortata din nou). Filmul lui Richard Linklater (dificil d.p.d.v. al productiei) vorbeste pe un ton nepretentios (uneori pare improvizat) despre teme grave, cum e trecerea timpului pe care o inregistreaza in insasi carnea sa. La fel ca cele 18 minute de la finalul SF-ului lui Robert Zemeckis, Contact, despre care nu se poate spune daca au fost inregistrate intr-o gaura de vierme sau nu, ai surpriza ca, la capatul unei povesti care nu te-a avut tot timpul la acelasi nivel de atentie (nu se intampla mari evenimente, viata e facuta mai ales din timpi morti), sa te trezesti implicat in ce ai vazut.
L-ai vazut pe Mason crescand, prin asta esti egal cu celelalte personaje care au evoluat odata cu el, desi la tine timpul a trecut mult mai incet (viata pe Pamant vs calatoria in spatiu).
Mai pretentios (vezi si titlul complet), Birdman da impresia ca vrea sa trateze despre multe lucruri, nereusind decat sa emita cateva chestii destul de banele despre lipsa de profunzime a Hollywood-ului, al carui malaxor distruge fiinta umana. Ce e simplitate la Boyhood e amestec pompos si, pana la urma, incolor de Sunset Boulevard, All That Jazz, Punch-Drunk Love, Black Swan, A Prairie Home Companion si alte filme care vorbesc despre fragilitatea fiintei umane, fie confruntate cu evenimente care n-au de-a face cu showbiz-ul (Punch-Drunk Love), fie legate direct de acesta (2014 a fost oricum anul filmelor anti-showbiz). Vedeta decazuta jucata de Michael Keaton e bantuita de fantoma celui pe care l-a interpretat in trei superproductii hollywoodiene, Birdman, iar acest alter ego imprima filmului un soi de schizoidie suprarealista (facila metafora), in timp ce anxietatea crescanda legata de apropierea premierei de pe Broadway a ceea ce el vede ca pe un comeback, piesa lui Raymond Carver, Despre ce vorbim cand vorbim despre dragoste, e tratata cu aceleasi acorduri sparte de baterie luate din Punch-Drunk Love (unde erau lipite angoasant peste dialoguri). Punch-Drunk Love era un film superb, cu cel putin doua calitati care lui Birdman ii lipsesc – originalitate si coerenta.
Birdman e facut dupa o reteta (chiar daca pare anti-reteta) si sa ridici in slavi modul „fascinant si enjoyable“ in care trateaza mai ales conflictul dintre artist si critic, cum a spus „The Huffington Post“, inseamna sa vezi substanta unde nu e si sa te bagi in seama singur, „ca si critic“. Filmul abunda in citate, de la o fraza a lui Susan Sontag lipita pe oglinda din cabina lui Keaton pana la trimiteri la Roland Barthes sau cioace despre George Clooney, Meg Ryan ori Farah Fawcett (care a ratat celebritatea murind in aceeasi zi cu Michael Jackson), dar aceste lucruri suna fals, neavand nici macar umorul lui Robert Altman.
Filmul lui Alejandro Gonzalez Iñarritu are insa si calitati de necontestat – interpretarile admirabile ale lui Michael Keaton, Edward Norton, Emma Stone, Naomi Watts etc., precum si imaginea lui Emmanuel Lubezki (Gravity), care ii ofera fluenta si, prin cusaturile pe dedesubt, te face sa crezi ca totul e dintr-o singura bucata (ca avioanele Spitfire ori masinile BMW!). Apoi sunt mana regizorului co-scenarist si vana actorilor care topesc realitatea filmului in realitatea artei. Keaton si Norton au scene extraordinare impreuna, in care nu mai recunosti ramele. Sunt cele mai puternice momente ale filmului, iar ele intr-adevar sustin replici adanc gandite, de genul „Daca nu esti beat, nu vorbi de parca ai fi“, „Tu confunzi dragostea cu admiratia“, „Ce se intampla in viata unui om incat sa il determine sa devina critic?“, „They want action, not those f…ing philosophical bullshit“. Desigur, personajul lui Keaton trimite automat la Batman, pe care acesta l-a interpretat in primele doua parti ale seriei, iar asta da o dimensiune in plus filmului.
Omogen vizual, filmul e subtire ca poveste. In spatele replicilor in cascada (filmate adesea fara reverse shot) sta putina substanta, de aceea si interpretarea lui Michael Keaton e usor nesustinuta (poate chiar de aceea pare si mai tragica). Adorat de presa americana, Birdman e un fel de Black Swan ori American Hustle, adica e o etalare flamboaianta si supraetajata de „mult zgomot pentru nimic“. Adica, intr-un fel, corespondentul intelectual al unei productii de actiune pe care o vitupereaza.
La polul opus, Boyhood lucreaza tot pe o reteta, care e insa mult mai volatila, acolo e vorba despre cum provoci filmul incat sa concureze viata. Si Linklater mimeaza uneori in filmele sale o naturalete care le lipseste, dar acest stil pare sa i se potriveasca mai bine decat i se potriveste lui Iñarritu stilul pe care si l-a ales. Iñarritu e un fel de Catalin Mitulescu. E talentat, dar se teme sa fie el insusi, de aceea apeleaza la niste retete in care nu se regaseste. Desi se regaseste, singur o recunoaste, in insecuritatea si spiritul autocritic al eroului sau.