N-ati avut probleme cand ati comentat impotriva regimului, inainte de ’89?
Ma stia lumea de reactionar, si acum ma stie de anti-pontist! Am primit semnale, sigur, dar ce era sa fac? Uneori regret ca ma implic, dar ar fi mai rau daca nu as face-o. Imi urmez impulsul, fara sa ma gandesc la ce avantaje mi-ar putea aduce o anumita atitudine. Ma implic atunci cand mi se pare ca o fac pentru o cauza dreapta. Asa m-am luat si cu URR-ul.
Da, ati intrat in 2003 in Uniunea pentru Reconstructia Romaniei.
Tocmai pentru ca erau niste oameni proaspeti. Eu m-am dus la ei, n-au venit ei la mine. Am fost cucerit de manifestul lor, mi-a placut cum gandeau, ce propuneau. Ei insisi se realizasera prin propriile forte, fara afaceri cu statul (dimpotriva, statul ii impiedicase sa progreseze). Le-am spus ca nu vreau functii cand au vrut sa ma propuna. M-am dus peste tot in numele lor, din proprie initiativa, dar oamenii i-au votat tot pe aia cu care erau obisnuiti.
Mai recent v-am vazut intr-un videoclip de sustinere a lui Klaus Iohannis la presedintie, desi acum cativa ani erati foarte suparat pe politicieni.
Dar asta nu-i politician, e un om extraordinar de capabil! Stie ce avem de facut si nu se lasa pana nu face. De Biserica, insa, nu vreau sa mai aud. Credinta e credinta, Dumnezeu e sus si vede, dar eu nu mai vreau sa am de-a face cu nici unul dintre ei. Mi-au trebuit multi ani ca sa ajung la concluzia asta.
Sunteti la fel de categoric si cu munca dumneavoastra?
In general nu-mi place sa vorbesc despre mine, sa spun ce bun si talentat sunt. Am lucrat cu niste oameni care au stiut cum sa ma stimuleze si cum sa-mi puna stacheta pentru ca eu s-o pot sari la un moment dat. La toate rolurile pe care le-am jucat sunt momente, parti care ma nemultumesc si pe care consider ca le-as fi putut face mai bine daca as fi insistat mai mult.
Eu am ajuns in meseria asta absolut intamplator. Eram la o scoala tehnica si faceam teatru de amatori. Incepusem in scoala, pe urma am continuat in caminele culturale din Bucuresti. Luasem si premii. Imi placea sa joc, nu stiam daca am talent (nu exista masuratoare pentru asta), dar in loc sa joc fotbal pe maidan sau sa lucrez la traforaj, preferam sa joc teatru.
In pictura se spune ca nu e suficient sa ai talent, trebuie sa lucrezi foarte mult.
La fel si in actorie. Jucasem foarte mult ca amator, mergeam din camin cultural in camin cultural. Imi placea, aveam niste instructori – oameni de teatru mai lipsiti de talent, cum se spune, sau cu mai putina activitate in teatru, dar care faceau treaba asta din pasiune. Jucam piese de propaganda, dar imi placea. Mama, bunicii, fratele veneau sa ma vada si le placea si lor. Stateam acolo, pana ne venea randul, de dimineata pana a doua zi dimineata, pentru ca erau trupe din toata tara. Inainte sa intru la institut nu vazusem nici un spectacol de teatru. Nu stiam decat de teatrul de la microfon pe care il auzeam la radio.
Intr-o zi directorul scolii mi-a sugerat sa dau examen la Teatru. Ia sa incerc, mi-am zis. Incepusem sa ma duc la cursurile de pregatire de la institut (invatam in mare parte singur), iar ultimul semestru al anului IV, care consta in practica la atelierul Electrotehnica de pe strada Doamnei, l-am cam neglijat. Avand origine sociala nesanatoasa (eram mic-burghez), n-as fi putut da examen la Politehnica. La Teatru nu interesa. Cand i-am spus inginerului care ne pregatea ca vreau sa dau la Teatru, s-a enervat: „Statul a investit bani in tine sa sprijini industria!“. Mi-a dat 4 si m-a lasat repetent, dar cei de la scoala au vrut sa ma ajute. Facusem un proiect in primul semestru si mi-au spus ca, daca construiesc acel transformator, ma promoveaza si in semestrul de practica si ma pot duce la facultate sau, daca nu sunt primit, ma duc unde sunt repartizat, adica la Electroputere Craiova.
Am inceput sa tai tolele alea pana cand mi-am zis: ce sa ma duc eu la Electroputere? Am dat examen penultimul si fara bacalaureat (la Teatru se putea.) I-am intrebat: „Cu trei clase se poate?“. „Nu, nu se poate.“ „Medii.“ „Da, sigur ca da.“ Haha.
Ati intrat la institut si Aura Buzescu v-a luat sub aripa ei.
Prima data cand mi-am dat seama ca ea crede in mine a fost la inceputul anului II, cand s-a hotarat sa facem in primul semestru scena balconului din Romeo si Julieta. „Julieta va fi Gina (n.r. – Gina Patrichi) si Romeo…“, si arata in directia mea, poate nu stia sa spuna Rebengiuc. Stiam piesa si singurul rol pe care il puteam face era servitorul comic pentru ca imi placeau rolurile comice. (Eram necopt.) Am repetat scena si dupa aia ne-a dus, asa cum avea obiceiul, sa ne arate domnului Buzescu, Buzescutu’, cum ii spunea ea. Si in salonul mare din frumoasa lor casa de la Gradina Icoanei ne-a asezat la fereastra si am inceput: „O, tu, soare…“. Cand am terminat, l-a intrebat pe Buzescutu’: „Ei, cum ti s-a parut?“. „Fata e buna, dar pe baiat de ce-l chinui?“ Mi-am zis: bine ca am scapat. S-a renuntat la scena balconului, dar nu peste multi ani doamnei Buzescu i-au facut la radio un medalion, a vrut sa imprime si scena balconului si m-a chemat pe mine sa-i dau replica. Cum sa ma uite?
Dupa institut ati fost repartizat la Craiova, in 1956.
Acolo am dat de o mizerie de nedescris. Era un oras infiorator, fara nimic de mancare in magazine. Am stat sase luni. Acceptasem repartitia ca sa pot participa la concursurile de intrare in Bucuresti. Salariul era mic, dar nici nu-mi trebuia mai mult. Plateam 25 de lei la fiecare chenzina pentru pranzul de la cantina universitarilor. In rest, cumparam lapte praf, ca doar asta se mai gasea. Repetam toata ziua la teatru, n-aveam ce altceva face. In carciuma nu mergeam, desi la Craiova i-am descoperit betivi pe colegii pe care ii stiam oameni seriosi – Cozorici (n.r. – Gheorghe Cozorici), Rautchi (n.r. – Constantin Rautchi). Niciodata nu ii vazusem band cand eram la institut.
Dupa o luna de stat la Craiova m-a sunat mama sa-mi spuna ca aveam concurs la Bucuresti. Eram asteptat la National, unde directorul teatrului ii promisese lui Moni Ghelerter ca ma angajeaza daca ma duc la concurs. Dar inainte de National se anuntase concurs la Bulandra, pe atunci Teatrul Municipal. Mama s-a dus la Beate Fredanov, care fusese profesoara mea in ultimul an (pe doamna Buzescu o dadusera afara politic).
M-a inscris si asa am venit la concurs, unde madam Bulandra mi-a spus: „Pe tine te stiu de la Aurica!“. O adusese doamna Buzescu la noi la clasa cand eram in anul III. Am dat concursul. Albulescu (n.r. – Mircea Albulescu), care era pe vremea aia prietenul meu (dupa aia n-a mai fost – diferente de optiuni si de vederi), daduse examen tot la Bulandra si mi-a spus: „Eu i-am dat telefon doamnei Bulandra si mi-a spus ca am reusit. Da si tu!“. Dau si eu telefon si madam Bulandra spune: „Nu ti-e rusine, mucosule?! Il suni pe directorul teatrului sa vezi daca ai reusit?!“. „Nu am vrut decat sa stiu pentru ca trebuie sa plec la Craiova“, am spus cu voce mica. „Ei, daca trebuie sa pleci, atunci sa stii ca ai reusit. Te duci la Craiova, termini piesa si pe urma te intorci.“ In ianuarie s-a facut un turneu la Bucuresti cu Vlad Mugur. Mi-am luat geamantanul (lampa de gaz la care imi faceam laptele i-am lasat-o lui Cozorici) si le-am spus: „Inapoi nu mai vin“. Cum am intrat in Bulandra, am vazut la avizier ca eram deja distribuit in doua piese.
Stia bine Lucia Sturdza Bulandra ca va dorea in teatru.
Poate ca stia chiar din anul III, nu stiu asta. Eram distribuit cu ea in Nebuna din Chaillot, unde ii eram intr-un fel partener, si pe urma intr-o piesa pe care o punea Liviu, Omul care aduce ploaie.
Cum ati ajuns sa fiti Apostol Bologa in Padurea spanzuratilor, mai ales ca n-ati fost prima optiune a lui Liviu Ciulei?
In 1960 sau 1961 a venit la Bucuresti un regizor italian, Glauco Pellegrini, care a adunat toata generatia noastra de tineri actori sa facem poze pentru filmul pe care urma sa-l faca, Padurea spanzuratilor. Ne-am dus toti tinerii actori – Silviu Stanculescu, Stefan Iordache, toti. Si am intrebat: „Cine-l joaca pe Bologa?“. Mi s-a spus numele unui actor francez, am uitat care. „Stai putin, de ce sa joace francezul un roman?“ Si am plecat de la probe. In 1963, cand in teatru reincepuse sa se munceasca (pentru ca era cam cum e acum), Liviu a fost instalat director la Bulandra, dar a trebuit sa plece pentru ca incepuse pregatirea pentru film. Dupa o luna de la inceputul filmarilor ma suna si imi spune ca vrea sa-l joc eu pe Apostol Bologa. Serban Cantacuzino, care avea rolul, filmase deja, dar si-a dat seama ca nu-l poate sustine (nu prea avea talent). Cu mine Liviu mai lucrase in teatru, ma stia.
Filmarile au fost foarte grele, dar cu mare bucurie pentru mine. Intrasem din zbor si trebuia sa refac pasii. Pana atunci lucrasem in film cu regizori care habar n-aveau ce e ala actor. Pentru ei era un obiect de recuzita pe care la repetitii il miscau de colo-colo, stand cu ochii pe ceas si zorindu-l sa-si spuna replicile mai repede. A fost un rol important, dar la Festivalul de la Mamaia nu eu am luat Premiul de interpretare, ci Besoiu (n.r. – Ion Besoiu) pentru un rol mic facut nu mai stiu unde. Un premiu politic, cred. Domnul Suchianu, care fusese si el in juriu, a spus: „Dom’le, am avut un actor care a facut un rol extraordinar si nu-i dam lui premiu!“.
Si intalnirea cu Mariana Mihut?
Pe Mariana am intalnit-o prima oara pe platou si am intrebat-o cine e, daca e studenta, la ce profesor. Am vorbit si despre comedie pentru ca spunea ca ii place mai mult decat drama. Aveam teoria ca nu-mi plac aplauzele la scena deschisa pentru ca rup atmosfera. Sunt actori care joaca pentru ele, li se pare ca ii califica. Eu incerc sa le opresc, le evit chiar. I-am explicat asta, ma rog, am avut niste diferente de opinie, dar cand am aflat ca stam in acelasi bloc, ne-am mirat. Dupa aceea i-am dat un telefon. Ne-am intalnit, ne-am plimbat si ne-am mai plimbat de cateva ori. Si pana la urma m-am decis. Am divortat de prima mea sotie (n.r. – Anca Veresti) si m-am insurat cu ea. Iar acum facem 50 de ani impreuna.
Iar Cannes-ul?
La Cannes am gasit o atmosfera speciala. Era prima data cand treceam granita de vest a tarii, mai fusesem o data cu teatrul la Moscova si in Polonia. Carroll Baker era vedeta editiei (nu s-a mai auzit nimic de ea pe urma) si toata gloata de fotografi umbla dupa ea. Noi mergeam la petreceri pentru ca n-aveam bani. Nu aveam diurna, nici nu mai stiu unde mancam (cred ca ne dadea festivalul). Liviu venise cu Clody (n.r. – Clody Bertola), mai erau cu noi Gina si Anika Szeles. Mariana nu venise (ne-am casatorit in iunie). Mihnea Gheorghiu, care a stat tot festivalul, ne-a dat la un moment dat niste bani, asa ne-am putut opri la Paris si intalni cu Penciulescu (n.d. – Radu Penciulescu). A fost o mare bucurie, dar faza cea mai tare a fost cand, plimbandu-ne pe Champs Élysées, Gina a inceput sa planga la vederea vitrinelor magazinelor pentru femei. Cu ultimii 10 franci m-am dus sa vad West Side Story la cinema, despre care stiam ca ruleaza cu succes de nu stiu cata vreme. Mi s-a parut bun, cu muzica superba, dar ma asteptam la altceva.
La sfarsitul acelui an am fost invitati cu Liviu si Anika Szeles la Acapulco, unde se tinea un festival cu filme premiate de-a lungul anului la alte festivaluri din lume. Cel mai frumos omagiu pentru filmul asta a fost cand, in seara de dupa proiectie, in gradina hotelului unde am ajuns mai tarziu (Liviu se mai cacaia, ajungeam din cauza lui tarziu la receptii si nu mai gaseam nimic de mancare), cei de la mese, oameni cu filme premiate, s-au ridicat in picioare si au inceput sa ne aplaude. Asta m-a emotionat la lacrimi. In fine, nu ma dau mare ca am avut succes, nu sunt ca tiganul care isi lauda ciocanul. Am jucat, a fost bine, a fost un film important. In sinea mea era un lucru ok.
In 2007 ati revenit la Cannes pentru o proiectie omagiala cu filmul lui Liviu Ciulei, in sectiunea Cannes Classics. De asta data ati fost insotit de Mariana Mihut.
Am regasit aceeasi atmosfera, dar parca imi placuse mai mult in 1965 pentru ca eram mai tanar cu vreo 40 de ani.
Nici in Morometii rolul principal nu a fost initial al dumneavoastra.
Acolo trebuia sa joc Dumitru al lui Nae. Gheorghe Dinica era distribuit in rolul lui Ilie Moromete, dar a preferat sa joace in alt film. Stere (n.r. – Stere Gulea) nu se gandise la mine pentru rolul lui Moromete, dar m-a pus sa dau o proba, dupa care s-a decis. Eu insa m-am speriat. Era un rol de taran, iar eu, nascut si crescut la oras, nu stiam ce-i aia taran. Dar dupa o noapte insuportabila petrecuta intr-un hotel din Alexandria, cu caldura insuportabila, muste si tantari, am spus: „Nu va suparati, nu stau aici!“ si am plecat acasa. Nu s-a mai filmat o vreme, Stere cauta pe altcineva (sau nu), dar pana la urma Poldi (n. r. – Leopoldina Balanuta), cu care jucasem peste 700 de spectacole cu Doi pe un balansoar si care era ca sora mea, mi-a dat telefon sa ma convinga sa ma intorc. M-a convins, cu conditia sa stau in Bucuresti. Erau 80 de kilometri din Bucuresti pana la locul filmarii si tot 80 de la Alexandria pana la locul filmarii. Iubeam la nebunie cartea, muream dupa ea, dar niciodata nu mi-a trecut prin cap ca as putea sa-l joc pe Ilie.
Vi se intampla sa cititi o carte si sa spuneti: „Mi-ar placea sa joc acest personaj.“?
Da, dar acum nu mai citesc. Nu mai pot, nu mai am rabdare. Ilie Moromete era o raspundere. Initial ma uitam si eu la ce fac taranii pe acolo, mare chestie sa dai cu furca-n fan, dar de la inceput eram tot timpul cu cartea-n mana. Scenariul avea niste deficiente, de pilda arcul de bolta al filmului – scena bataii copiilor – nu exista in scenariu. Aparatul era in prim-plan pe Niculae si se auzeau din off tot scandalul si bataia. I-am spus lui Stere ca nu se poate. Pana la urma s-a filmat si a iesit ce a iesit.
V-a ascultat?
Atat ii trebuia sa nu ma asculte. Scena in care Ilie se opareste mancand fasole fierbinte tot eu am propus-o. Pe Stere nu l-a deranjat ca eu veneam cu cartea si introduceam scene. Poate facuse un scenariu care sa treaca mai repede… De atunci am vazut de mai multe ori filmul, daca dau peste el la televizor raman sa ma uit o vreme. E un rol care inca imi place.
Pintilie duce actorul unde vrea el, cat mai aproape de perfectiune
De ce trag clopotele, Mitica?
L-am filmat in 1979-1980, cu premiera in 1990. S-a facut dupa ce Pintilie fusese interzis in tara si nu mai avea voie sa lucreze, refugiindu-se la Paris. Pentru ca Europa Libera striga ca lui Pintilie nu i se da voie sa faca nici film, nici teatru in Romania, seful cinematografiei l-a chemat pe Pintilie si l-a intrebat: „Ce te plangi, dom’le, ca nu ti se da de munca? Ai depus un scenariu?“. „Vreo 20“, zice Pintilie. I le-au luat la citit si asta li s-a parut cel mai cuminte. Se gandeau ca dupa Caragiale nu putea face el alta Reconstituire. Am filmat vreo trei luni intr-o atmosfera de mare bucurie. Toata lumea era fericita, Pintilie ne conducea, era o incantare.
Am inceput prin primavara, cand se inmuia gerul – pe malul lacului Fundeni se construise frizeria –, am mai filmat pe niste strazi din Bucuresti, dupa care am plecat la Bolintinul din Vale (sau Deal) unde era o casa de cultura si unde am filmat balul. Pe urma am filmat in platoul construit la Arsenal, unde acum e Casa Poporului. Acolo am facut inceputul si finalul cu „Lasa-i sa moara prosti…“.
In prima zi de filmare, era toata echipa – electricieni, recuziteri, masinisti, operatori, actori, asistenti de regie etc. Am facut cunostinta cu decorul, dupa care Pintilie a spus: „Acum incepem sa lucram. Toata lumea afara, raman actorii si secretara de platou“. Si am inceput sa lucram scenele ca la teatru. A trecut o ora, au trecut doua. Afara, masinistii erau nelinistiti: „Ce face asta, frate, ce-i trebuie atata timp?! La Sergiu pac, pac, imediat terminam“.
Cand au intrat si au vazut scena, au fost cuceriti si de atunci inainte abia asteptau sa vada ce facem. Nu se mai suparau ca erau poftiti afara.
Pintilie a facut niste proiectii private cu filmul la care a invitat intelectuali si oameni de cultura, dar eu si Mariana aveam treaba la teatru si nu l-am vazut decat la premiera din 1990.
Ati fost extraordinar in Pampon.
Pintilie m-a bagat in chestia asta. Jucasem niste scene din D’ale carnavalului ca amator, dar la varsta aia jucam Catindatul. Poate Iordache sa fi putut juca mai bine sau Nae Girimea, dar Pintilie m-a bagat pe Pampon. Cam greu, era departe de mine. M-a tuns, a vrut sa-mi faca urechile clapaug. A incercat fel de fel de chestii.
Aici am niste rezerve vizavi de mine, dar, ce-i drept, mai putine, pentru ca Pintilie nu te lasa pana nu faci ce vrea el. El e frustrat pentru ca la teatru a fost tradat mai intotdeauna de actor. Actorul aude un ras in sala si pe urma de fiecare data face mai mult ca sa se rada in sala la acel moment. Pintilie s-a hotarat sa faca numai film pentru ca el duce actorul unde vrea el, cat mai aproape de perfectiune.
Niki Ardelean, colonel in rezerva?
Cristi Puiu si Razvan Radulescu mi-au spus inaintea filmarilor, cand nici nu se stia cine urma sa regizeze, ca au scris filmul pentru mine. Era flatant. Rolul era ofertant, abia asteptam sa joc. Nu mi-a placut insa cum s-au comportat cand l-au injurat pe Pintilie ca le-a stricat filmul. (E adevarat, nici n-am intalnit vreun autor care sa fie multumit de reprezentarea operei lui.) Inaintea premierei, un interviu mare de o pagina in care Puiu il injura pe Pintilie. Premiera s-a amanat. S-a anuntat a doua data de premiera, iar inaintea ei, alt interviu mare, al lui Razvan in „Evenimentul Zilei“. Nu se face. Cand am lucrat cu Puiu la scurtmetrajul Un cartus de Kent si un pachet de cafea, i-am reprosat chestia asta. Eu sunt prieten cu Pintilie, am fost colegi, stiu cat a suferit si cat de lovit a fost, dar n-a abdicat niciodata de la parerile lui. N-a facut nici un compromis. Cum poti sa-l injuri in gura mare?
De dumneavoastra erau multumiti.
Stai putin, cum puteam eu sa fiu bun daca nu era si regizorul bun?
Prima jumatate din Cainele japoneze ca un documentar. Cum v-a ghidat Tudor Cristian Jurgiu?
M-a pus in situatie, desi, la un moment dat, i-am si spus: „Mai car mult carutul asta?“. Mi-a placut mult personajul pentru ca isi pastreaza demnitatea, nu se plange si nu cerseste, desi a pierdut tot. Am mai jucat oameni din astia. Lui Niki Ardelean i se lua totul pe rand, insa acum vine o apa mare si matura dintr-odata totul. Ce sa faca omul? Sa se ia de piept cu Dumnezeu? Finalul nu mi s-a parut suficient de explicit. Poate ca l-as fi facut altfel. Am vazut premiera la San Sebastian, intr-o sala de vreo 500 de locuri, cu public de festival. Aveam inima cat un purice pentru ca nu stiam cum iesise, baiatul debuta ca regizor. Am auzit aplauze aproape 60 de ani, seara de seara, dar ce am auzit acolo nu mai auzisem niciodata. Faceam semne si nu-i puteam opri.
Serban Pavlu e sortit sa va fie fiu pe ecran.
Si Mimi (n.r. – Mimi Branescu) a fost baiatul meu de trei ori, dar Pavlu seamana mai bine cu mine pentru ca are fata lunga. Sunt tata de baieti, dar si de fete.
Va placea Andreea Bibiri.
Imi place in continuare pentru ca e o fata foarte talentata si un om destept. Imi place cum si-a organizat viata. E independenta, nu depinde de sot sau de iubit, a facut doua fete fara sa bage nici ea de seama, asa repede au trecut sarcinile ei. Imi plac oamenii independenti, dar si cei dependenti de mine. (Rade.)
Nu va pare rau ca vi s-a intors baiatul din America?
De ce mie? Lui sa-i para rau. Nu mai puteau sta. Au ajuns acolo cu o bursa pentru masterat, isi prelungisera sederea si lucrau, dar cand a venit criza, au fost primii care au fost concediati. Nepotelul meu, Mircea, care are 7 ani, s-a nascut acolo si are pasaport american.
V-a vazut in Cainele japonez?
M-a vazut, dar nu l-a interesat. I-am dat jucaria. Nu vreau sa il duc nici la teatru. Fi-miu a crescut acolo. Il aduceam seara, statea in cabine.
Cum a fost sa cresteti fara tata?
Au fost multe ocaziile cand aveam nevoie de un sprijin patern. Singurul sprijin care a existat a venit dupa moartea lui. Pentru ca a murit pe front, am beneficiat cu fratele meu de o pensie de orfani de razboi.
Scena cand l-ati condus la gara inainte de plecarea pe front e ca dintr-un film.
A fost ca dintr-un film totul pentru ca aveam 2 sau 3 ani cand ne-a parasit, dupa aia l-am vazut cand aveam vreo 6 ani si ne-a chemat o saptamana, doua pe la el (statea in afara Bucurestiului) si dupa aia in 1942, cand am coborat intr-o zi dupa terminarea orelor de curs, ne astepta in capul scarilor. Ne-a luat cu el la Gara de Nord si am stat cu el pana a plecat trenul. Stiam ca merge pe front, era imbracat militar, dar aveam un sentiment strain pentru ca nu aveam o legatura sufleteasca. Nu mi-a fost dor de el niciodata pentru ca n-am apucat sa-l cunosc, sa-i simt blandetea.
Cred ca am si mancat in gara (am stat oricum cateva ore), ne-a luat niste soldati, un tanc – jucarii nemtesti frumoase si bine facute. A plecat prin iunie, iar prin octombrie-noiembrie a murit la Stalingrad. Am primit o scrisoare acasa. N-a fost nici o jale, era un strain pentru mine, dar mi-a lipsit de multe ori, de pilda cand aveam diferende cu alti copii. Noroc ca am avut bunici foarte buni. Cu tata mare m-am inteles foarte bine. Seman cu el putin, numai ca el a avut par cand a murit si a murit mai devreme ca mine, la 72 de ani. Ma iubea foarte mult.
Galerie foto
