Schema lui Moehringer e de doua ori performanta: o data pentru ca pune in lumina spectaculosul vietii unui outlaw transformat in erou anti-sistem si apoi pentru ca dezvaluie limitele unei povesti, a oricarei povesti: contradictiile si lacunele ei, acel ceva care submineaza mereu incercarile de a-i intelege cu totul „mobilul“. Oricat de bine documentat ar fi un story, cu atat mai mult unul construit in mare parte de presa senzationalista, va exista mereu un crampei de sens care scapa intelegerii, de parca insasi ideea de evadare ar fi inscrisa in existenta oricarui text.
Povestea lui Willie Sutton nu poate fi refacuta in absenta instantei care a generat-o: presa senzationalista din Statele Unite ale Americii, cea care i-a construit, practic, statura de legenda. In roman, J.R. Moehringer chiar isi pune personajul sa povesteasca cum astepta cronica jafurilor, a doua zi dupa ce parasise locul faptei, si cum o critica a metodei de lucru il ustura la fel cum il ustura pe orice artist o cronica proasta. Asa se face ca J.R. Moehringer, la randul lui jurnalist cu un Premiu Pulitzer, recupereaza biografia lui Sutton pornind de la dialogul dintre proaspat eliberatul gangster si doua personaje din liga celor care i-au spus, din mers, povestea: cate un episod dupa fiecare jaf, cate un subcapitol dupa fiecare evadare.
Cartea incepe in 1969, in seara de Ajun, cu momentul eliberarii din inchisoarea Attica. Sutton e preluat imediat si urcat intr-un avion cu destinatia Manhattan, unde il intampina acesti doi oameni de presa (li se spune simplu Reporter si Fotograf), care ii vor povestea in exclusivitate si care incearca sa o scoata de la el, potrivit unei intelegeri dintre ziarul pentru care lucreaza si avocatul lui Sutton. Tehnica de lucru da si structura romanului: Sutton face o harta a tuturor opririlor semnificative din New York, cei doi il plimba de la un punct la altul si, in acest fel, trecutul e livrat si pliat, dupa regulile spargatorului, peste o geografie puternic incarcata emotional, care devine ea insasi personaj al romanului. Este vorba de geografia New York-ului de la sfarsitul anilor ’60, in care proaspat eliberatul Sutton incearca sa discearna scene din New York-ul tineretii: orasul crud, stralucitor, violent si insolent din epoca Marii Crize.
Chiar daca pe reporteri ii intereseaza altceva, Sutton isi incepe povestea cu copilaria din Irish Town, invocand camaraderiile bazate pe legea tacerii si continua cu ucenicia ca hot de bijuterii. Cea din urma e direct corelata cu esecul unui love story cu Bess Endner, fiica unui magnat care face orice pentru a o tine departe de sarantocul lipsit de perspective. Pentru a scapa de spectrul saraciei, dar si pentru a o impresiona pe Bess, mai intai invata sa sparga seifuri, stand pe langa un artizan al furturilor de bijuterii din Manhattan, apoi da primele spargeri, numai in magazine de lux. In pragul Marii Crize, „lumea e deja innebunita dupa diamante, dar lumea nu stie nici pe jumatate cat stie el. Frumusetea obsedanta a diamantelor furate intr-o geanta de matase neagra la ora doua dimineata e ca si cum ai fi primul care vede stelele“. Fantasmarile in fata unui Sesam interzis si cogitatiile despre lumea ca seif nu-l feresc pe Sutton de mana legii, asa ca in scurt timp, Willie supranumit Actorul (dadea spargeri costumat in uniforme ale reprezentantilor ordinii) va deschide sirul incarcerarilor si al evadarilor. Asta pentru ca legendarul Sutton nu a fost numai un mare spargator, un soi de magician al spargerilor „curate“ (nu a ucis niciodata pe nimeni), ci si un artizan al unor evadari la granita verosimilului.
A reusit sa treaca de sapte lacate, cate stateau intre celula lui de la Sing Sing si aerul libertatii, sa se afunde intr-o conducta de canalizare, cautand o iesire sau sa iasa printr-un tunel sapat orbeste, tot intr-o inchisoare de maxima securitate. La Sing Sing, a ascultat prelegerile lui Charles Chapin, un editor de succes de la Evening World, condamnat pentru ca si-a impuscat nevasta in cap. In timp ce planteaza bulbi de trandafiri in gradina inchisorii, Chapin ii cultiva interesul pentru citit, ii vorbeste despre Shakespeare, Ibsen, Chaucer, iar Sutton va prelua morbul lecturii. In scurt timp (si in alta inchisoare), avea sa parcurga jumatate din ce a scris Freud si cam tot Jung. Apoi In cautarea timpului pierdut. „O carte e mai buna decat nici o carte“, ii spusese Chapin. „Incet, sigur, una te va duce catre alta care te va duce la cele mai bune. Vrei sa plantezi trandafiri cu mine toata viata?“ Sutton avea, cu siguranta, alte planuri, planuri care l-au transformat intr-un erou adulat de toti cei care detestau bancile in America zdruncinata de Depresie, dar si intr-un corp abuzat, care si-a petrecut jumatate din viata in cele mai dure penitenciare ale aceleiasi Americi. Si intr-un cititor feroce.
Tensiunea acestei biografii transformate in roman e intretinuta cu o inteligenta a constructiei si cu o intuitie psihologica admirabile. Cartea are un ritm hipnotizant si un suspans nebun, bine intins peste un substrat politic contestatar. In plus, povestea lui Sutton este si povestea unei iubiri imposibile, a unei fantasme rebele care pluteste in fundal, amestecata cu multa confuzie, singuratate si melancolie. Totul e legat apoi prin foarte multa ironie, prin golurile care mentin semnele de intrebare si prin atmosfera aparte care se creeaza intre cei trei protagonisti: forme conjuncturale de complicitate, alternate cu distanta si neincredere, plus tentative de manipulare, si de o parte, si de alta. Aceeasi atmosfera e transferata si pactului de lectura pe care il propune Moehringer. Unul dintre cele mai provocatoare.
J.R. Moehringer, Sutton, traducere din limba engleza de Paul Slayer Grigoriu, Editura Pandora M, 2014
Galerie foto
